zen-ul si fluidizarea traficului urban

In timpul alergarii de dimineata observ cu vederea periferica traficul de linga Parcul Botanic din Timisoara.
Aproximez ca la o suta de oameni care merg (sau, de fapt, stau..) cu masina le corespund 1-2 oameni care folosesc transportul in comun. Mergind pe modelul budist, dar si pe o estimare vizuala facilitata de limpezimea data de paralelismul pistelor de pietoni/biciclete/autoturisme, risc sa cred ca la o suta de oameni care folosesc trasportul in comun se pot bifa 1-2 care aleg calea simpla, sanatoasa si eleganta a mersului pe jos. Mai departe, la o suta de pietoni as asorta 1-2 oameni care merg pe bicicleta.
Optimist din fire, sper ca macar 1, 2% dintre soferii care stau cu maxilarele incordate in trafic iau in considerare posibilitatea de a face in ziua urmatoare o alta alegere pentru a se deplasa prin urbe si ca 1, hai, poate chiar 2% dintre ei poate chiar o vor face.

despre domnie si vremuri

De obicei cind merg la cabinet ma imbrac relaxat. Asta inseamna tricou sau camasa, jeans, raiati, gabardina, eventual un pulover, sacou sport sau chiar bluza de fleece. Port, pe linga pantofi casual, tenisi sau bocanci. Toate acestea ma pot califica pentru ceea ce Hanif Kureishi numeste masa de alpinisti dezorientati care ne bintuie orasele, si in ochii portarului de institutie publica sau privata, drept ”baiat”.
Nu cred ca acest lucru tine de calitatea omului respectiv de a citi ”lumea”, adica oareshce carente de dioprii sau rateuri ale zonei cerebrale care este responsabila cu docimologia sociala. Nu cred ca este vorba nici de ceea ce Thomas Mann numeste aroganta slugii.
Cred ca avem un sistem de impartire maniheist al societatii, o nostalgie sau atavism de pe vremea cind centrul orasului de pe Bega era impartit in partea de plimbare a ”domnilor” (nobili, comercianti, ofiteri samd), Corso, si in cea a slujnicelor, muncitorilor si soldatilor (’’Surogat’’).
Asta m-a ajutat sa inteleg ca speranta bunicilor mele, de a ajunge ’’un domn’’ nu are sanse sa se implineasca atita vreme cit nu ma abonez la palarie, palton si costum cu cravata.
Desigur, pot sa merg pe la tara si sa ma linistesc din punct de vedere al maturitatii mele liber exprimate, unde aflu ca sunt ”un om”, cu toata conotatia sexista a acestei expresii, despre care am mai scris. La ’’oras’’, in masura deja mentionatului Cerber sau in cea a secretarei fara pedigree, voi ramane inca mult timp baiat.
La un moment dat am incercat sa ma auto-amagesc cu gindul ca, de fapt, corpul intretinut si o oarecare prospetime sufleteasca de care ma suspectez duc la acest apelativ tineresc. Naiv, am presupus ca amurgul melaninei si ridurile aferente pragului (psihologic) de patruzeci de ani ma vor purta atit catre platoul apogeului meu profesional si spiritual, catre statutul de ”domn”. Mai tarziu am inteles. Expectanta mea demna de o fabula lafontainiana este aprioric necistigatoare. La acest nivel (autoironic si asumat ca superficial), ”va cauta un baiat” nu are cum sa se transforme in altceva, cit timp cit nu renunt la bicicleta si garderoba descrisa mai sus, in ’’va cauta un batrin(el)’’.
Pina atunci ma (re)semnez, un baiat intre doua-trei virste.

PS. Toate aceste au fost (re)aduse in cimpul atentiei mele de fiul meu cel mai mare, care, atunci cind un curier, un tinar cu fata de copil a sunat la usa noastra, m-a anuntat, oarecum incurcat : ’’tata, a venit un tip…’’

alb de februarie

Dupa Orhan Pamuk, strazile din Istambul pareau mai largi din cauza zapezii… In Timisoara strazile sunt ingustate de zapada surprinzatoare, in contextul climei (pina acum) privilegiate. Cel putin pe termen scurt am impresia ca restrictiile pe linie de mobilitate urbana, mai exact ritmul mai ‘banatenesc’ si statul departe de exigentele termice ne fac mai firesti, mai apropiati unii de altii. Se pare ca frigul si comunismul, in afara de origini geografice, mai au o tresatura comuna: aduc oamenii mai aproape. Asta ma duce cu gindul la o alta fraza de acelasi autor:
”in vremea aceea, pina si culoarea invidiei, care ne umbrea anii fericiti, era cu totul alta…” (Ma numesc Rosu, Orhan Pamuk).

Unul dintre pri…

Unul dintre privilegiile de a lucra in psihoterapie si parenting este faptul ca am acces la povesti de viata de toate culorile. Cred ca este un moment bun sa le multumesc tuturor celor care au avut incredere sa-si impartaseasca necazurile, temerile si bucuriile cu mine, respectiv celor care au generozitatea sa-si dea acordul ca sa pot da mai departe unele dintre aceste povesti.
Intimplarea de mai jos a avut loc recent intr-o scoala generala din Timisoara. Intr-o zi o doamna profesoara a intrebat un copil cu parul mai lung pentru ce nu se tunde, daca vrea sa arate ca o fata. Imediat copii au preluat “centrarea” involuntara data de dascal si au inceput sa-l tachineze pe cel vizat “fetita, fetita…”. In acel moment profesoara a realizat ca demersul ei a fost unul nefericit si a incercat sa gaseasca un mod de a repara situatia, dar adolescentul vizat a avut o reactie mai rapida, adresindu-le colegilor urmatoarea amenintare: “Terminati, ca altfel va lovesc cu poseta in cap!”, fapt care a generat un episod de ilaritate cathartica pentru toti cei de fata.
Cred ca dovada de inteligenta emotionala este faptul ca un profesor accepta ca greseste si invata din asta, iar modul in care a gestionat acel adolescent o situatie critica pentru el este un exemplu de creativitate si inteligenta emotioanala aplicata in mod fericit.
Nu este greu sa parafrazezi un banc, dar e important cind faci acest lucru, si mai ales cum.  
Inca o data se adevereste ca lectiile pot veni fara a tine cont de asimetriile formale, ignorind metodica si programele scolare.

ingeri, pacatosi (si) intelectuali

Se pare ca dezvolt o usoara obsesie pe problema “expertilor”/maestrilor. Poate ca acest lucru are legatura si cu faptul ca se mai intimpla sa ma atinga excesele neofitilor, ca si cele ale tristelor, agresivelor figuri care persevereaza in propria adulatie. Sau poate pur si simplu am ajuns la un moment in care nu-mi mai pot permite sa-mi risipesc rabdarea.
Legat de acest subiect, iata o “liturgie”, asa cum o numeste autorul (Carlos Ruiz Zafon) pe o tema pe care am mai atins-o in trecut: intelectualul.
“-Un intelectual e indeobste cineva care nu se distinge tocmai prin intelectul sau (…..). Isi atribuie siesi acest calificativ pentru a compensa impotenta naturala pe care o intuieste in capacitatile sale. E chestia aceea atit de veche si de adevarata cu spune-mi cu ce te fudulesti si-o sa-ti spun de ce duci lipsa. E ceva ce ni se intimpla zi de zi. Incompetentul se prezinta pe sine mereu ca pe un expert, crudul ca pe un milostiv, pacatosul ca pe un cucernic, camatarul ca pe un binefacator, meschinul ca pe un patriot, arogantul ca pe un umil, vulgarul ca pe un elegant si nataraul ca pe un intelectual…”.

Hallelujah, your coach/trainer/nlp-ist is here!

Evident, sunt experti. Au costum lucitor sau camasa suflecata americaneste, abordeaza ton de exorcist. Se filmeaza singuri, sau in duet cu un intervievator presetat. Transmit mesaje “pozitive” si stiu, ba nu, construiesc calea catre success&abundenta. Va promit ca dezgroapa Chuck Norris-ul din voi cit ati zice “ordin de plata”. Garanteaza ca pot face un mascul Alfa din Betty Boop sau Mister Been in cel mult doua seminarii, si urmasii urmasilor d-voastra nu vor mai avea nevoie sa munceasca, si asta doar pt ca in urma (sub)dezvoltarii personale ce va asteapta dupa colt (cafeaua si biscuitii inclusi in pret. daca apar manifestari neplacute, adresati-va lui Dumnezeu sau unui psihoterapeut; oricum, ei si-au facut treaba, si s-a demonstrat clar&statistic de la bun inceput ca doar d-voastra sunteti de vina pt situatiile in care va gasiti). Daca mai recomandati doi potentiali prozeliti, de preferat corporatisti de conditie medie, primiti un dvd cu povestea lor (im)personala de succes. Succes. Succes. Succes… Succes!

semper fidelis?

azi discutam cu cineva despre fidelitati per se, sau inversate, fata de bunele si relele primite via familiile de origine. in acest context mi-am amintit edificatoarea exemplificare data de thomas mann in casa buddenbrook. avem in acest citat, pe linga fidelitatea fata de sacrosantele valori, atitudini familiale, o atit de relevanta eludare a posibilitatii de alegere…

“-Are gusturi prea costisitoare, spuse Grunlich cu naduf.
Tony n-avea nimic de spus impotriva acestei afirmatii.
Foarte calma, cu spatele lipit de scaun, cu mainile in poala pe pangilicile de catifea ale rochiei de casa, cu buza de sus repezita strengareste inainte, zise:
-Ei, da… Asa sunt eu. E limpede. Mostenire de la mama. Krogerii au inclinat intotdeauna spre lux.
Cu aceeasi liniste ar fi declarat ca e usutatica, iute la manie, razbunatoare. Avea un simtamint al familiei atit de puternic, incit notiunea ca poate dispune de sine insasi, ca poate avea propria-i vointa, ii era aproape straina si isi recunostea, cu o nepasare aproape fatalista, insusirile sau defectele… fara deosebire sau a incerca sa se indrepte. Era, fara sa stie, de parerea ca o calitate, de orice natura, reprezinta o mostenire, o traditie familiala si, ca atare, e ceva venerabil, ceva ce trebuie respectat in orice caz.”

despre un (alt) fel de relatie, din elegie de yasunari kawabata

nu stiu daca vine o virsta cind vin cartile potrivite catre tine, sau pur si simplu ajungi sa privesti cartile ca fiind scrise pentru tine. Yasunari Kawabata, Elegie “Imi spuneai deseori: sunt linistit: atita timp cit sunt cu tine, Tatsue, nici o nenorocire nu ma poate lua prin surprindere”.

din nou despre dans

din Memoriile lui Mircea Eliade:
“La Yse l-am cunoscut mai de aproape pe Hirai, un tînar preot shintoist, care studiase istoria religiilor la Chicago cu Joachim Wach. Ne-a condus la un templu faimos, unde am admirat înca o data gratia si spontaneitatea acelor zece tinere dansatoare atasate sanctuarului. întorcîndu-se catre Hirai, un filozof american din grupul nostru i-a spus:
— Privesc templele, asist la ceremoniale si dansuri, admir costumele si politetea preotilor, dar nu vad teologia implicita în shintoism.
Dupa cîteva clipe de reflectie, Hirai i-a raspuns zîmbind:
— Noi nu avem teologie. Noi… dansam!…”

Spuneti “pauza” cauzelor gen “Spuneti STOP promovarii mediocritatilor”

Nu sunt un fan(atic) al cauzelor populiste. Am avut norocul sa traversez etape diverse, de la promovarea oximoronicei lupte pentru pace pina la cea a anemicei lupte contra coruptiei si una dintre concluziile personale ar fi ca de cele mai multe ori “marile cauze” sunt o buna scuza pentru a exprima frustrari personale, de a arunca praf in ochi (a manipula, adeca) sau o excelenta scuza pt a pierde timpul sub un drapel umbros, in loc de a transpira intr-o activitate care ar putea produce efecte cuantificabile.

Ultima cauza care ma buntuie este invitatia mai multor amici (oameni de calitate umana ireprosabila, de altfel), de a spune “stop” mediocritatii. Astfel am aflat ca peste zece mii de oameni s-au pus de acord virtual asupra faptului ca e important sa construiasca un zid verbal impotriva mediocritatii. Mai mult, s-au strins si 75,26 dolari pt acest mare zid anti-mediocritate.

Din pacate, nu ma pot alatura acestui demers, desi mi-ar fi placut. Explicatia este legata de opinia apasata ca raul in aceasta tara nu are legatura cu mediocritatile, ci cu minti diabolice, infractori, canalii, corupti si idioti de exceptie. Cine poate spune ca Iliescu, Basescu, Vadim, Nastase, Ponta, Mazare, Oprescu, Vanghelie samd au ceva in comun cu cei care calca pe aurea mediocritas? Poate cineva numi un sef de clan interlop “mediocru”?

Daca va considerati genial, mare om de cultura cu certe calitati academice si aveti un sef “mediocritate” care va blocheaza sistematic ascensiunea ad astra, plecati din tara, dar pentru siguranta proprie (si a altora..) consultati un medic psihiatru inainte.
Daca nu va incadrati in categoria de mai sus, adica nu sunteti nici supradotat nascut in cultura necistigatoare, nici gidilat de adieri paranoice, incercati sa iubiti mediocritatile. Pupati-i, atunci cind sunteti in raportul fizic si social potrivit pt asta. Si asta nu doar pentru ca ei sunt, cel mai probabil, cei mai decenti platitori de impozite din Ro, ci in primul rind pentru faptul ca “mediocritatile” care pleaca din tara se dovedesc de foate multe ori oameni competenti si excelenti profesionisti atunci cind au sansa sa lucreze peste granite. Acest lucru, strict in termeni de perceptie sociala, valoreaza, la fel de mult cit Cioran, Ionesco, Eliade si jumatate de Brancusi.