ingeri, pacatosi (si) intelectuali

Se pare ca dezvolt o usoara obsesie pe problema “expertilor”/maestrilor. Poate ca acest lucru are legatura si cu faptul ca se mai intimpla sa ma atinga excesele neofitilor, ca si cele ale tristelor, agresivelor figuri care persevereaza in propria adulatie. Sau poate pur si simplu am ajuns la un moment in care nu-mi mai pot permite sa-mi risipesc rabdarea.
Legat de acest subiect, iata o “liturgie”, asa cum o numeste autorul (Carlos Ruiz Zafon) pe o tema pe care am mai atins-o in trecut: intelectualul.
“-Un intelectual e indeobste cineva care nu se distinge tocmai prin intelectul sau (…..). Isi atribuie siesi acest calificativ pentru a compensa impotenta naturala pe care o intuieste in capacitatile sale. E chestia aceea atit de veche si de adevarata cu spune-mi cu ce te fudulesti si-o sa-ti spun de ce duci lipsa. E ceva ce ni se intimpla zi de zi. Incompetentul se prezinta pe sine mereu ca pe un expert, crudul ca pe un milostiv, pacatosul ca pe un cucernic, camatarul ca pe un binefacator, meschinul ca pe un patriot, arogantul ca pe un umil, vulgarul ca pe un elegant si nataraul ca pe un intelectual…”.

Hallelujah, your coach/trainer/nlp-ist is here!

Evident, sunt experti. Au costum lucitor sau camasa suflecata americaneste, abordeaza ton de exorcist. Se filmeaza singuri, sau in duet cu un intervievator presetat. Transmit mesaje “pozitive” si stiu, ba nu, construiesc calea catre success&abundenta. Va promit ca dezgroapa Chuck Norris-ul din voi cit ati zice “ordin de plata”. Garanteaza ca pot face un mascul Alfa din Betty Boop sau Mister Been in cel mult doua seminarii, si urmasii urmasilor d-voastra nu vor mai avea nevoie sa munceasca, si asta doar pt ca in urma (sub)dezvoltarii personale ce va asteapta dupa colt (cafeaua si biscuitii inclusi in pret. daca apar manifestari neplacute, adresati-va lui Dumnezeu sau unui psihoterapeut; oricum, ei si-au facut treaba, si s-a demonstrat clar&statistic de la bun inceput ca doar d-voastra sunteti de vina pt situatiile in care va gasiti). Daca mai recomandati doi potentiali prozeliti, de preferat corporatisti de conditie medie, primiti un dvd cu povestea lor (im)personala de succes. Succes. Succes. Succes… Succes!

semper fidelis?

azi discutam cu cineva despre fidelitati per se, sau inversate, fata de bunele si relele primite via familiile de origine. in acest context mi-am amintit edificatoarea exemplificare data de thomas mann in casa buddenbrook. avem in acest citat, pe linga fidelitatea fata de sacrosantele valori, atitudini familiale, o atit de relevanta eludare a posibilitatii de alegere…

“-Are gusturi prea costisitoare, spuse Grunlich cu naduf.
Tony n-avea nimic de spus impotriva acestei afirmatii.
Foarte calma, cu spatele lipit de scaun, cu mainile in poala pe pangilicile de catifea ale rochiei de casa, cu buza de sus repezita strengareste inainte, zise:
-Ei, da… Asa sunt eu. E limpede. Mostenire de la mama. Krogerii au inclinat intotdeauna spre lux.
Cu aceeasi liniste ar fi declarat ca e usutatica, iute la manie, razbunatoare. Avea un simtamint al familiei atit de puternic, incit notiunea ca poate dispune de sine insasi, ca poate avea propria-i vointa, ii era aproape straina si isi recunostea, cu o nepasare aproape fatalista, insusirile sau defectele… fara deosebire sau a incerca sa se indrepte. Era, fara sa stie, de parerea ca o calitate, de orice natura, reprezinta o mostenire, o traditie familiala si, ca atare, e ceva venerabil, ceva ce trebuie respectat in orice caz.”

despre un (alt) fel de relatie, din elegie de yasunari kawabata

nu stiu daca vine o virsta cind vin cartile potrivite catre tine, sau pur si simplu ajungi sa privesti cartile ca fiind scrise pentru tine. Yasunari Kawabata, Elegie “Imi spuneai deseori: sunt linistit: atita timp cit sunt cu tine, Tatsue, nici o nenorocire nu ma poate lua prin surprindere”.

din nou despre dans

din Memoriile lui Mircea Eliade:
“La Yse l-am cunoscut mai de aproape pe Hirai, un tînar preot shintoist, care studiase istoria religiilor la Chicago cu Joachim Wach. Ne-a condus la un templu faimos, unde am admirat înca o data gratia si spontaneitatea acelor zece tinere dansatoare atasate sanctuarului. întorcîndu-se catre Hirai, un filozof american din grupul nostru i-a spus:
— Privesc templele, asist la ceremoniale si dansuri, admir costumele si politetea preotilor, dar nu vad teologia implicita în shintoism.
Dupa cîteva clipe de reflectie, Hirai i-a raspuns zîmbind:
— Noi nu avem teologie. Noi… dansam!…”

Spuneti “pauza” cauzelor gen “Spuneti STOP promovarii mediocritatilor”

Nu sunt un fan(atic) al cauzelor populiste. Am avut norocul sa traversez etape diverse, de la promovarea oximoronicei lupte pentru pace pina la cea a anemicei lupte contra coruptiei si una dintre concluziile personale ar fi ca de cele mai multe ori “marile cauze” sunt o buna scuza pentru a exprima frustrari personale, de a arunca praf in ochi (a manipula, adeca) sau o excelenta scuza pt a pierde timpul sub un drapel umbros, in loc de a transpira intr-o activitate care ar putea produce efecte cuantificabile.

Ultima cauza care ma buntuie este invitatia mai multor amici (oameni de calitate umana ireprosabila, de altfel), de a spune “stop” mediocritatii. Astfel am aflat ca peste zece mii de oameni s-au pus de acord virtual asupra faptului ca e important sa construiasca un zid verbal impotriva mediocritatii. Mai mult, s-au strins si 75,26 dolari pt acest mare zid anti-mediocritate.

Din pacate, nu ma pot alatura acestui demers, desi mi-ar fi placut. Explicatia este legata de opinia apasata ca raul in aceasta tara nu are legatura cu mediocritatile, ci cu minti diabolice, infractori, canalii, corupti si idioti de exceptie. Cine poate spune ca Iliescu, Basescu, Vadim, Nastase, Ponta, Mazare, Oprescu, Vanghelie samd au ceva in comun cu cei care calca pe aurea mediocritas? Poate cineva numi un sef de clan interlop “mediocru”?

Daca va considerati genial, mare om de cultura cu certe calitati academice si aveti un sef “mediocritate” care va blocheaza sistematic ascensiunea ad astra, plecati din tara, dar pentru siguranta proprie (si a altora..) consultati un medic psihiatru inainte.
Daca nu va incadrati in categoria de mai sus, adica nu sunteti nici supradotat nascut in cultura necistigatoare, nici gidilat de adieri paranoice, incercati sa iubiti mediocritatile. Pupati-i, atunci cind sunteti in raportul fizic si social potrivit pt asta. Si asta nu doar pentru ca ei sunt, cel mai probabil, cei mai decenti platitori de impozite din Ro, ci in primul rind pentru faptul ca “mediocritatile” care pleaca din tara se dovedesc de foate multe ori oameni competenti si excelenti profesionisti atunci cind au sansa sa lucreze peste granite. Acest lucru, strict in termeni de perceptie sociala, valoreaza, la fel de mult cit Cioran, Ionesco, Eliade si jumatate de Brancusi.

jogging (antropo)logic

In (aproape) fiecare dimineata dupa ce duc copiii la gradinita merg sa alerg in parcul Botanic. De obicei la ora respectiva ma intersectez cu echipa care face curatenie in zona. Maturatorii sunt fie in activitate, muncind cu mai mult sau mai putina ravna, fie la o pauza de tigara si/sau cafea. Ceea ce ma face sa scriu despre echipa de maturatori din zona mea este faptul ca am observat ca acesti oameni sunt supravegheati de un nene “civil”. Undeva intr-o distanta oficiala acest personaj discret, fara vesta sau alt echipament specific Retim priveste cu un ochi rece si detasat rutina subalternilor. Are o casca de telefon pe ureche, ochelari inchisi asortati cu atitudinea criptica, si nu pare sa se implice direct in ceea ce se intimpla cu oamenii pe care ii supravegheaza. Prezenta lui este un reper si o garantie pentru activitatea acestora.
Ca orice bun cetatean care-si ingaduie sa cugeta la bunul mers al urbei, mi-am permis pe parcursul a 3-4 ture de parc sa ma intreb daca este rentabil pentru regia responsabila cu salubritatea sa plateasca un “sef”, un coordonator. Daca valoarea pecuniara a chiulului echipajului de maturatori ar depasi plata salariului si pensiei acestui personaj. M-am mai intrebat de ce nu ar putea o echipa de maturatori sa fie condusa de un maturator mai cu experienta (sau pile, ca sa nu fiu naiv).
Apoi am realizat cit de putine lucruri se schimba de fapt, in ciuda “expertilor” care ne asigura ca sunt singurii care detin secretul adaptarii la provocarile progresului (by the way, progresul asta nu avea in fisa postului sarcina sa ne faca viata mai usoara?!?!?).
Acesti oameni cu telefoane mobile in buzunare, mp4 playere de buzunar si internet acasa, a caror ocupatie este agitarea particulelor de praf sunt organizati pe niste modelele care le regasim si in perioada vatafului, iobagilor samd, dar si in istorii mai indepartate atit dpdv temporal, cit si geografic. In India doar o anumita casta se ocupa cu aspectele mai delicate ce tin de curatarea toaletelor. Mi se pare fascinant cum aceste modele de organizare sociala au replici in contemporaneitatea imediata.
Daca luam in considerarea teoria care spune ca repartitia sociala a sarcinilor in comunitate a fost unul dintre motoarele progresului speciei noastre, poate ca ar trebui sa ma uit mai cu simpatie la seamanul meu ce paraziteaza statul de plata de la baza administratiei publice. Si sa mai pun mina pe o carte de Salman Rushdie, ca pe o cheie catre intelegerea culturii borderline in care exist.

sursa foto www.agenda.ro

fluturasul era de fapt o vrabie. sau un corb

Orice reclama care gaseste butonul emotional al potentialului consumator si-a indeplinit cel putin o buna parte din misiune. Un exemplu de reusita in acest sens poate fi considerat reclama cu fluturele (pro)pusa de Cosmote, material care bantuie retelele de socializare, bifand cantitati semnificative de likes&shares.

Trebuie sa recunosc de la inceput ca nici pe mine nu m-a lasat indiferent scena in care fiul exasperat de intrebarile tatalui isi manifesta furia intr-un mod lipsit de eleganta/respect, motiv pentru care va invit sa reflectam asupra-i.

In primul rind, sa identificam care este emotia pe care marseaza acest clip publicitar: este vorba despre vina, indusa intr-un mod “corect” din punct de vedere al comunicarii mass-media, adica avind tensiune, element surpriza, catharsis&all. Retinind acest apect, este interesant de retinut ca suntem in fata unei duble capcane, care vizeaza in egala masura personajul mai tinar, aparent cam iute la manie, cit si spectatorul acestui mini love(&guilt) story.

Daca trecem peste combinatia de vina, rusine, regret samd, pe care Fanus Neagu o definea ceva de genul “ca si cum as iesi cu manivela in fata lui tata”, nu trebuie sa ne surprinda ca adultul din imagine se comporta in afara normelor de respect filial. Din punctul meu de vedere, avem doua posibile explicatii, ambele “cistigatoare” pentru acest personaj:

1 tinind cont ca la virsta de trei (3) ani acesta nu stia ce este un fluture, si mai mult, simtea nevoia sa intrebe de douazeci (20) de ori “ce este asta?”, avem deja un tablou sumbru, in ne apare fie un copil nestimulat/neglijat, fie unul cu mari probleme in a retine informatia, ceea ce il plaseaza intr-o zona de risc si recomanda evaluare de specialitate

2 daca acel copil de trei ani, prin cine stie ce fenomen bizar, chiar nu a avut ocazia sa invete in trei ani de viata cum arata un fluture, si are capacitatile cognitive in grafic, avem o strategie educationala perdanta. Daca stai sa ii raspunzi de douazeci si una de ori, cu imbratisari samd, fara sa iei in considerare pe la intrebarea no 2/3 ca este cazul sa-i dai alta ocupatie, sa opresti acest joc obositor si contraproductiv, nu prea ai motive sa te miri ca acest copil se transforma intr-un soi de tiran la maturitate. Destul de probabil ca esti un parinte de ocazie/aniversare, deconectat de la dezvoltarea fizica si emotionala a copilului propriu, care sa gaseste in situatia de e inventa un joc absurd pentru a umple golurile lasate de prezenta ta neconvingatoare.

In fine, ne putem intreba daca batrinul din imagine are episoade de confuzie, pe fondul senilitatii sau pe cel al unei ereditati nefericite, exprimata si in intirzierile fiului, ori este un maestru al manipularii, un strateg cu mult timp liber care se joaca, lipsit de orice empatie, cu rabdarea si limitele fiului. In orice caz, avocatii batrinului= spectrul bolii, cel al neputintei si cel mortii, il protejeaza si ne sfatuiesc exigent sa facem un abonament de telefonie mobila, pt iertarea pacatelor filiale.

Dar, noul deux ex machina, Internetul, ne ofera o informatie pretioasa pentru demersul popus, pentru ca tot aici aflam ca starea de confuzie a batrinului are si o alta justificare, una benigna: de fapt, fluturele era initial o vrabie.

copilul (re)dresat

Recent am stat de vorba cu un amic (R.), de profesie arhitect, despre meseriile noastre, si mai ales despre punctele comune dintre arhitectura si psihologie. In acest context, R. mi-a povestit urmatoarele: la o vizita de studiu intr-un oras din Germania, impreuna cu un grup de colegi, a avut ocazia sa stea de vorba cu oamenii care se ocupau de planul unei zone de case de locuit. Dat fiind ca in zona respectiva spatiul era destul de generos, conationalii nostri au fost surprinsi sa observe ca o mare parte din acest spatiu era lasat “liber”, iar cel alocat curtilor de linga respectivele case era mai degraba restrins. Cind i-au intrebat pe colegii lor de ce nu folosesc spatiul disponibil pentru a face niste curti “decente”, acestia le-au spus ca planul unei curti a fost facut in asa fel incit un copilul sa nu se poata plimba in curtea respectiva cu bicicleta. Subliniez negatia, sa nu se poata plimba cu bicicleta in curte.
Desigur, odata depasita paradigma luptei pentru cit mai multi metri patrati, indiferent daca vine de la improprietariri sau dezproprietariri istorice, sau de la nevoi contemporane de statut/distante personale, ne este relativ usor sa realizam motivatia sociala a acestei politici urbanistice. Copiii sunt “invitati” astfel sa iasa in spatiul public, sa interactioneze, sa stabileasca ierarhii, sa incheie aliante samd. Evident ca acest lucru este atit in beneficiul pruncului, care beneficiaza de expuneri care il vor ajuta sa functioneze mai bine si va dobindi abilitati care ii vor folosi toata viata, cit si in cel al comunitatii, care, de fapt, se va (re)constitui exact in jurul acestor aliante “copilaresti”.
Cei care au parcurs aceste etape stiu ca intr-o prima etapa viata sociala a parintilor de copii mici este mai mult sau mai putin, dar in mod cert afectata de cantitatea de atentie/timp pe care aparitia unui nou nascut o solicita, dar si ca mai apoi un mare merit in inlocuirea pierderilor sociale pe care le-au inregistrat respectivii parinti le revine tot copiilor, prin care adultii ajung sa cunoasca si sa petreaca sarbatori si concedii cu familii care se gasesc in etape similare.
In fata scolii, in parc, pe partie sau pe plaja, copiii reusesc sa se si sa ne conecteze, daca posedam suficienta decenta sa-i lasam sa faca asta.
Lucrul pe care doresc sa-l semnalizez este ca si aceasta disponibilitate sociala a copiilor este limitata, ca are nevoie sa fie intretinuta, cultivata.
Am mai semnalizat (si nu sunt singurul care a facut asta) faptul ca o mare parte dintre copiii care traiesc in mediul urban se gasesc practic in imposibilitatea de interactiona liber cu cei de virsta lor. Se poate observa ca orele de scoala, after-school, activitatile de educatie complementara (de la sport, teatru, pina la muzica) sunt toate coordonate de adulti care impun regulile si de foarte multe ori si liderii (pe cei formali, evident).
Timpul petrecut in concedii poate fi lesne alocat unor entertainer-i dintr-o locatie all inclusive (un fel de lagar de lux, adica), iar petrecerile sunt dirijate de personaje de desene animate, pueriDJ samd, care se ingrijesc, de multe ori fara prea mult success, ca pruncii sa nu “se plictiseasca”.
Ne putem intreba cum se poate ca un copil care sa gaseste alaturi de 20 de omuleti din cercul lui social, poate reusi sa se plictiseasca? Nu e foarte complicat, in cotextul de mai sus. In absenta unor timpi de control mai light din partea adultilor, intre exigenta (justificata, de altfel) de la scoala si “petrecerile” standardizate, singura bula de naturalete din viata unui scolar mic pare sa fie pauza dintre doua ore, iar faptul ca acest interval temporal (vai, atit de scurt) devine o supapa prea mica pentru o cantitate atit de mare de emotii/pulsiuni are de multe ori efecte dintre cele mai neplacute.
Desigur, ca parinte si nu in ultimul rind ca terapeut pot intelege temerile unui parinte. Nu cred ca sunt multe comunitati in care reteta cheii legate la git sa (mai) fie potrivita pentru un copil de 8-10 ani. Departe de mine persepctiva de a fi adeptul selectiei naturale propuse in “A boy named Sue”*. Dar simt nevoia sa semnalizez faptul ca dorinta de a proteja/controla, pe care scoala psihanalista o descrie plastic ca pe un uter la purtator, care izoleaza individul, are, ca de obicei, efectul contrar. Acesti bubble boys&girls, cu abilitati sociale precare si reactii standardizate, care stiu sa reactioneze bine doar “la comanda” au sanse mari sa genereze raspunsuri sociale stingace sau chiar nepotrivite, atit din punct de vedere al genului, cit si al momentului/intensitatii.
Intrebarea este in ce masura un parinte care se considera un exemplu de sacrificiu si implicare pentru ca este soferul sau “manager de program” al copilului este dispus sa faca doi pasi in spate, sa iasa din acesta licitatie a programelor educational-distractive si sa-i acorde copilului ocazii firesti de a relationa cu cei de o minte si un suflet cu el.

(am folosit ca imagine coperta unui album de-al lui Alexandru Andries, cel mai simpatic si melodios arhitect, pentru titlul acestui album: “Despre distante”)
*A boy named Sue este un cintec al lui Johnny Cash, in care tatal, stiind ca nu va fi linga copilul sau si ca acesta o sa fie neprotejat, ii da acestuia un nume care sa-l expuna la bataia de joc a celorlalti, in ideea de a-l “cali” pentru viata

parenting la un ceai la Carturesti, pe Mercy