Archive for Decembrie 2009

h1

(gradina) de iarna

Decembrie 13, 2009

sau despre plantele mele suculent-intepatoare

h1

despre solitudine

Decembrie 13, 2009

in prag de sarbatori hibernale gindurile celor mai multi dintre noi se indreapta catre caldura intilnirilor de sezon. probabil ca o scriere despre familie sau religie s-ar incadra in peisajul sonor al obseda(n)tului colindator hrusca. despre ceea ce inseamna adunarea sub semnul bradului, pauza de reintarire (sau chiar reluare) a legaturilor inter-umane/uman-divine (religie=re-ligare) dupa competitia mai mult sau mai putin fair-play din timpul anului. dar, dat fiind ca suntem intr-o vreme in care termenul de majoritate si-a demonstrat, mai mult ca oricind caracterul ambiguu, voi lasa majoritatea (in care ma includ) sa-si duca la indeplinire planurile generate de instinctul gregar si va voi propune o reflexie asupra singuratatii, dat fiind ca pt unii dintre noi sarbatoarea este ocazia in care singuratatea se arata in formele cele mai clare/reci. „eu si bradul”, cum zicea o prietena („brad pitt?” am riscat eu atunci un cliseu…)

lasind la o parte (h)umorul, in cartea „nebuna dorinta de a dansa” elie wiesel povesteste singuratatea astfel: „singuratatea este o femeie batuta care nu mai are nici puterea, nici dorinta de a iubi. singuratatea este un copil infometat care viseaza la un colt de piine mucegait. singuratatea este cersetorul care nu a inchis un ochi de ani de zile si nopti, poate inca de cind a fost smuls din pintecele mamei lui.

ca si nebunia, singuratatea inseamna frica.

omul singur este omul caruia ii este frica. omul care traieste in plinul fricii sale este singur. cind singuratatea intra in mine, ea devine una cu mine insumi. singuratea tisneste pe neasteptate atunci cind doar trupul meu imi mai apartine, dar si atunci cind doar eu singur ii mai apartin. singuratea transforma constiinta in inchisoare, intr-o temnita din care imi este frica sa mai ies.

(….)

frica de singuratate cind nimeni nu mai este in preajma. frica de singuratate cind fiinta iubita este linga tine.”

h1

revolutiile se pot imprumuta, fura, confisca

Decembrie 2, 2009

In anul de (diz)gratie 2009, la Timisoara, nu este foarte clar daca primarul ii imprumuta d-lui Geoana, sau daca aceasta confisca (tot in direct, tot cu premeditare…) ceea ce inseamna simbol in miscarea impotriva dictaturii comuniste. Balconul operei se misca suprarealist si submisiv dinspre timisoreni catre candidatul „rosh” al alegerilor prezidentiale, in spatele caruia sta, parca decupat din ecranul gri al lui decembrie ’89, Mircea („fa-te ca lucrezi!”) Dinescu, iar Proclamatia de la Timisoara, sub imperiul unui sarut „in grup” politic, se transforma intr-un batracian  „pact de la Timisoara”.

Voi incerca sa vad ceea ce justifica nu marinimia d-lui primar Ciuhandu (a carui „generozitate” in ceea ce priveste patrimoniul urbei, am renuntat de mult sa incerc sa o inteleg), ci ceea ce sustine dpdv (i)moral asumarile lui Mircea Geaona. Evident, eggzista precedentul si know-how(-how)-ul eminentei rosii a psd-ului, Ion Iliescu. No comment here, s-a scris prea mult despre asta,  si tot nu a folosit la nimic. Am mai identificat un argumen/precedent, care are legatura cu ascendentul familial, si nu cu cel dogmatic, al lui Mircea Geoana= prestatia de ecssceptie pe care d-na Margareta Costea, mama „intru lege” a acestuia, a avut-o in decembrie 1989.

Va invit sa cititi un articol pe care l-am pus in luna aprilie pe efemerul 360, material in care am atins acest subiect:

<<iata ce spune o persoana care a lasat tarimul tuicii si injuraturii pt a pleca in tara sampaniei/curtoaziei (ionesco/u; citatul este cel folosit de thespisioti): „in ceea ce ma priveste, nu am inteles niciodata diferenta care se face intre comic si tragic. comicul fiind intuitia absurdului, mi se pare mai deznadajduit decit tragicul. comicul nu ofera nici o cale de iesire”

bubble-boy-ul autohton, sau pecetea strimbelor/a mecanismelor adaptative la situatiile bizare din ro, bula, cel al carui status a fost/este efemer contestat doar de personaje de cosmar such as ceausescu, iliescu, vadim, becali samd, este protagonistul urmatorului banc: cind s-a predat la scoala WWII, s-a vorbit si despre lagarele de concentrare, cu referire la nr mare al victimelor si la gravitatea tratamentelor la care acestea au fost expuse. in acel moment bula a intervenit cu aplomb, anuntind ca bunicul lui a murit in lagar. dupa momentul de soc, toata suflarea din clasa l-a asigurat de intreg suportul si maxima compasiune. in pauza binevenita, dupa momentul de mare incarcatura emotionala, un coleg mai curios a intrebat: „si cum a murit bunicul tau?”.  bula: „a cazut din foisor!”.

soacra d-lui geoana este un erou al revolutiei. din mai multe puncte de vedere. unul negativ, daca nu minte atunci cind spune ca a avut o contributie semnificativa la transformarea unei sperante intre 2-3 virste a politicii comuniste in megastar-ul primei revolutii transmise in direct (si, din pacate, al vietii politice post 89) prin faptul ca i-a facilitat accesul in tvr, si unul de iure, conform certificatelor pe care d-na margareta costea le poseda. am citit recent despre cit de penibil/absurd este modul in care d-na costea a obtinut acest statut, respectiv pachetul de drepturi ce-l insotesc; fara sa mai discutam prea mult despre amanunte de genul certificate medicale semnate/parafate in conditii cel putin dubioase, in care „rana” era ba la piciorul drept, ba la cel sting, cel mai haios aspect este ca d-na costea declara ca a fost ranita in urma unei banale caderi. nu din foisor, ci dintr-un camion. deci pb nu a fost una de lupta directa cu opresiunea, respectiv intilnirea cu glontul teroristico-dictatorial, ci una de ergonomie/protectia muncii. franta are fecioara din orleans, revolutia romana are o dopey, o impiedicata care trebuia pansata/premiata pt propriile limite. la doua anotimpuri distanta de implinirea a doua decenii de la momentul ’89, mai are rost sa vorbim despre caracterul aberant al certificatele de revolutionar? cred ca da. cu exceptia persoanele care au fost ranite cu adevarat si a celor care au fost omorite in the process, ideea de certificat de participant la revolutie este rizibila, iar cea de beneficii asortate suspecta. cunosc persoane care au fost in primele rinduri ale revolutiei care au fost arestate, dar si cazuri de betivi care au fost (sur)prinsi in alimentare, la care spiritul de fight de power s-a materializat (non-dialectic) in eliberarea spirtoaselor ce adastau pe rafturile bine aerisite, sau de trecatori care au fost ridicati de pe strada, pt ca nu au avut spiritul gregar suficient de activat pt a se integra in fuga multimii. pina la urma, tot acest circ al revendicarii monopolului revolutiei, respectiv negotul cu certificate, este o dovada ca cei care si-au insusit revolutia au platit compensatii pt asta. in fond, principiul „sa primeasca toata lumea” este cel care da fundamenul social-democratiei.

who has the milk and apples? intreaba multimea animalelor, dupa eliberarea fermei. noi, admit porcii, dar in acelasi timp, dau drumul televizorului confiscat de la omul dictator. iliescu&co au multe in comun cu rimatoarele orweliene (care au dat si ele certificate de „animal hero, first class”), dar, pe linga tv la discretie, au dat si citeva mere (pamint, spatii comerciale, si alte avantaje). evident, caimacul a fost alocat premiantilor revolutiei. homo iliescus, adeca.

pe un blog amical citesc un sfat venit din zona umorului slav: rizi de pb pe care o ai si aceasta va disparea. nu subscriu. poate ca se va micsora/indeparta pt moment, dar praxisul a demonstrat ca pb nu se volatilizeaza. partea cea mai ingrijoratoare este ca f probabil aceste fiinte parca desprinse din lumea personajelor tolkieniene au obiceiul de a ride de zbaterile presei si ale societatii civile si, dat fiind ca noi suntem pb relativ minore pt dumnealor, risul sa fie mai eficient in cazul acestor personagii.

revenind la bula: plecind de la faptul ca dom perignon si newton au fost contemporani („unul se ocupa de mere, celalalt ingrijeste de struguri. primul prepara bauturi cu basicute care urca, cel de-al doilea scoate formule din fructele care cad”), michel onfray spune, in ratiunea gurmanda, ca sampania are o ciudata poezie a basicutelor efermere, usoare, libere, care il duc cu gindul la vanitatile flamande (naturi moarte care evoca faptul ca mai devreme sau mai tirziu soarta a aranjat pt fiecare dintre noi o intilnire cu thanatos). mai departe ne prezinta o alta perspectiva aspra bulei, dar care il vizeaza si pe simpat(et)icul personaj principal al folclorului rurban: „homo bulla, spuneau anumite pinze, omul nu-i mai mult decit o basicuta, e doar o basicuta. in catastiful vanitatilor, ele insotesc tot ceea ce desemneaza efemerul, trecatorul, pieritorul, tot ceea ce e impus prin moarte…. quis evadet? mai putem citi pe alte pinze. cine evadeaza? cine scapa de soarta asta?…” Homo bulla are, pentru timpul lui dom perignon, dar nu numai, valoare de invatatura metafizica, si are legatura si cu lumea teatrului, locul privilegiat al mastii (persona): „scena este locul in care, prin traditie, viata este reprezentata ca un vis, un loc unde se spune acum si intotdeauna: homo bulla”.

mai spune onfray urmatoarele „basicuta vorbeste despre izolarea intr-un mediu, despre perfectiune, autonomie, entelehie…ea este o lume in sine intr-o lume ca atare. miscarea ei este dovada supunerii in fata necesitatii filozofice, a fortei destinului, daca vrem.” in cazul nostru bula (care, dupa unii autori, si-ar fi gasit sfirsitul la revolutie, pierzind obiectul muncii. asa sa fie?), personajul central din micile/lasele, „conspiratii” de apartament, este mai degraba (tot) o dovada de supunere, decit una de revolta. daca la noi ”rezistenta” (cu putine si prea putin promovate exceptii) a luat forma bancului, in multe din tarile cu care imparteam umbra/racoarea cortinei, miscarea anti-comunista a avut forme mult mai concrete/culte. >>