Archive for Ianuarie 2011

h1

Eminescu si Caragiale, „Intre Stan si Bran”

Ianuarie 27, 2011

Ce au in comun Eminescu si Caragiale cu „Stan si Bran”?

Mai multe decit s-ar putea presupune. Nu ma gindesc aici la zona trivia din istoria comuna a reperelor culturale de mai sus; desi am reactionat in trecut la hiperbolizarile standard din zona mai mult sau mai putin calificata a criticii (sau, mai bine spus, elogierii) literare, in acest caz am lasat deoparte orice accent ironic.

In primul rand va amintesc ca cei pe care consumatori de comedie romani ii cunosc drept „Stan si Bran” se numeau Stanley Laurel si Oliver Hardy.

Cel mai iubit cuplu comic din istoria filmului, a fost cunoscut ca Laurel and Hardy sau Stan and Ollie. Se pare ca Stan si Ollie a fost varianta mai uzitata, si foarte probabil ca sub acest nume “brand”-ul a ajuns in Romania. Din pacate nu am acces la informatia care sa-mi spuna daca Stan si Ollie s-au transformat in Stan si Bran spontan, ca un mecanism de (tr)aducere a nefamiliarului la familiar, sau este rezultatul unei miscari de marketing interbelic, demers care a abordat o cale batuta din cultura populara a romanilor (asa cum de ex. o firma de automobile vinde acelasi produs cu nume diferite in doua tari, tinind cont de specificul cultural).

In schimb, pot sa contorizez, facind abstractie de „Stan patitul” lui Creanga, ca lui Stan si Ollie/Bran le-au prececedat in literatura scrisa autohtonii omonimi din „Intre Stan si Bran” a lui I.L. Caragiale. Ca aproape tot ceea ce a scris Caragiale, sentimentul de relevant in context contemporan este valabil si pentru aceasta scriere. Si la Eminescu, in jurnalistica, daca nu ma insel, apar personajele mentionate: „daca Stan gaseste o punga a lui Bran pe care acesta nu a apucat inca sa o piarda….” (citat aproximativ „Hermeneutica umorului romanesc” a lui Claudiu T. Ariesan ).

Un alt exemplu de rebotezare a aceluiasi cuplu practicant de umor facil, dar, care se pare ca va poate prelungi durata/calitatea vietii, daca il consumati, este cel din cultura germana.

In acest caz motivatia rebrenduirii este una care nu lasa loc de interpretari, fiind asociata politicii nationalist(-socialist)e din perioada interbelica.
Astfel, in cei zece ani de la debutul pe marile ecrane germane, pina la interzicerea filmelor non-ariene, Stan si Ollie au avut nu doar verb german, ci si cognomen „corect” politic: Dick und Doof (un fel de Grasanul si tolomacul).

La doua decenii si ceva de la sfarsitul perioadei naziste, Dick und Doof au iesit din scena constiintei publice germane si au plecat catre Valhalla personajelor politizate, lasandu-le locurile de drept titularilor anglofoni. Poate ca este interesant de retinut ca nici acest demers nu a fost unul intimplator, ci urmare a unei actiuni de „lustratie” facute de un post de televiziune, ZDF. Numele emisiunii prin care s-a infaptuit acest lucru s-ar traduce mot-a-mot „Sa radem cu Stan si Ollie”. Colegii mei de generatie probabil ca au observat suprapunerea, dar si diferenta fata de autohtona „Sa radem cu Stan si Bran”.

Pe pagina http://www.idamay.org puteti vedea cum se pronunta sau cum au fost rebotezati „cascadorii rasului” in peste douazeci de culturi. Voi pomeni doar varianta suedeza: Helan och Halvan, care inseamna „intregul si jumatatea”.

De fapt, Stan(ley) era un tip cu proportii in standarde decente, si doar alaturarea cu supraponderalul Ollie il facea sa arate slab.

Sa mai spuna cineva ca televizorul ingrasa, in conditiile in care nu stai in fata lui cu o bere/cola in mana.

sursa foto http://www.idamay.org

material scris pentru http://www.fishingtonpost.ro

h1

Distractio ad integrum

Ianuarie 20, 2011

Daca sunteti preocupati de modul in care evolueaza vehicolele de sens pe care le schimbam intre noi, atunci s-ar putea ca si dumneavoastra sa fi notat ca unul dintre cuvintele care au inregistat o crestere spectaculoasa in uzul contemporanilor este “distractie”.

Promisiuni de “distractie” la cote extreme vin de la posturi tv, radio si nu in ultimul rand via internet (exista forum-uri de distractie, si nu putine, si nenumarate pagini dedicate).

Distractia se gusta, se traieste (evident, la maxim), si pe un site cu nume ce promite orice, numai distactie nu, apare o urmatoarea declaratie de credinta “In distractie am incredere!”, un fel de “In fun we trust” autohton.

Exista campioni ai distractiei, persoane care stiu sa ne sau sau sa se distreze, si olimpienii in domeniu, cei care ne distreaza in timp ce se distreaza.

Una peste alta distractie se vinde, si mai ales se cumpara. Cine nu se distreaza este un tocilar. Morocanosul disneyan sau, mai rau, Martin Luther.

Ce insemna distractie, de fapt? Poate sa fie destindere, amuzament, placere, dar indiferent de care sens se leaga, implica o alta componenta, aceea de lipsa de atentie, absenta a concentrarii.

Ceva distractiv este ceva care-ti distrage atentia de la altceva. Acel altceva poate fi ceva de care te temi (anxietate) sau ceva ce regreti (ruminatii), sau, intr-un caz mai fericit, o ocupatie lipsita de glorie/interes, probleme de zi cu zi (plictis)

In mod traditional in cultura din care facem parte, cea a vorbitorilor de limba romana, persoanele cele mai vizate de piscatura umorului popular erau “cascatii”, neatentii, cei carora le treceau oportunitatile pe sub nas.

O modificare care ne-a afectat cultural pe toti cei care am trait schimbarea de la comunism la vremurile mai caldute de dupa acesta, este ca, in locul grandioaselor programari cincinale, anii de dupa 1989 au stat sub semnul unei absolute speculari a oportunitatilor. Reactia rapida, “orientarea” si “descurcatul” au fost/sunt cuvintele cheie ale acestei perioade, semnificanti care au castigat teren in detrimental celor asociate investitiilor pe termen lung, care au fost caricaturizate de aberatia comunista.

Deci, comtemporanul nostru de succes este cel care are inspiratie, eventual o centrare, doua, la cap, si care speculeaza cu maxima eficienta acele momente. Succesul lui se masoara in primul rand in timpul cand nu mai are nevoie sa fie cu antenele vigilent atintite catre cotidian. Campionul nostru este de fapt o replica a personajului care nu observa, pricepe si reactioneaza, si este amendat din cauza asta in snoava sau banc.

Lasand la o parte paradoxul de mai sus, va propun sa ne intoacem la psihodiagnostic. Cind devine o problema pentru functionarea sociala a individului, fie ca acesta este copil sau adult, distractia intra in sfera patologicului, si in acest caz vorbim despre stari morbide ale atentiei, de genul hipoprosexie, sau chiar aprosexie (lipsa ‘totala” a atentiei).

Asadar, inainte de a face o urare unui prieten, sau sa va doriti ceva pentru d-voastra, incercati sa vedeti daca aceasta nu seamana cu sintagma urmatoare: “Sper ca sa fie un an cu multe episoade acute de hipoprosexie!”.

h1

Casnicia, contract social pe perioada (in)determinata

Ianuarie 19, 2011

Am mai pomenit despre conferinta europeana de terapie de familie si cuplu. Anul trecut la Paris, urbea recunoscuta ca epicentrul romantismului.

Ar merita sa scriu pe larg despre experienta respectiva, ca si despre timpul de calitate petrecut acolo alaturi de prietenii si rudele care s-au relocat pe Sena. Pina atunci, la fel de interesant imi apare faptul ca tot la Paris, si nu f departe in timp, a avut loc un alt eveniment important, care are aproape la fel de multa relevanta pentru domeniul meu de activitate. Dat fiiind ca ne-am pus recent de acord ca terapia si indragostirea nu merg foarte bine impreuna, probabil ca va dati seama ca nu este vorba despre un targ de nunti. Desi in capitala vorbitorilor de hexagoneza sunt cele mai cunoscute targuri de acest gen, evenimentul la care ma refer este opusul (sau complementarul). Targ de divort.

Primul targ de „divort si despartire” a avut loc in Viena in anul 2007. Alegerea geografica este de inteles, daca ne gandim ca in Austria mai bine de jumatate dintre casnicii se termina prematur, si in Viena mariajele (pre)scurtate ajung la un procent de 66% din totalul celor care au spus „da” in fata autoritatii indrituite sa-i declare uniti pe veci.

Intre timp, targuri de divort si despartire au avut loc in Olanda, Elvetia, si nu in ultimul rand Paris 2010.

Care este ratiunea de a exista a unui astfel de eveniment? Ca participantii sa aibe acces la informatie despre costuri, variante si mai ales modalitati de prevenire a „blocarii in proces”. Adica, dupa etapele mai mult sau mai putin obligatorii avocat/mediator, judecator, notar, membri familiei sa inteleaga in ce fel pot sa ofere suport celor care trec prin experintea unei despartiri/a unui divort. Ca cei care au avut o relatie afectiva si/sau oficiala, de lunga durata, sa aibe acces la informatie, ghidare si suport in regasirea echilibrului interior. In plus, in acest moment, spre deosebire de primele experimente, evenimentele de acest gen nu mai includ expozanti care sa faca teste ADN sau detectivi particulari.

Daca tot am deschis subiectul divortului si am pomenit de aspecte care tin de sfera sanatatii mentale, iata care sunt concluziile unui studiu international coordonat de Kate Scott, psiholog clinician din Noua Zeelanda: in urma unei cercetari facute pe un esantion de 34493 de persoane din 15 tari, reiese ca persoanele care se casatoresc au de castigat in termeni de sanatate mentala, si ca acest lucru nu este valabil doar in cazul femeilor, cum a demonstrat un studiu anterior. Asta insemna ca atit barbatii, cit si femeile care sunt intr-un mariaj au mai putine sanse sa dezvolte o afectiune psihica, decit cei din grupul necasatoritilor. Acest lucru ma face sa reflectez la experimentul pomenit de Daniel Goleman in Emotii vindecatoare (lucrare asupra careia voi reveni): o maimuta a fost expusa la zgomote deranjante si la lumina f puternica, apoi a fost masurat nivelul de cortizol (hormon asociat stress-ului, fricii) in corp. Cind in cusca a mai fost introdusa o maimuta, nivelul de cortizol a fost doar la jumatate fata de valoarea din varianta single. Chiar daca o paralele intre maimutele, respectiv cusca din acest experiment, respectiv oameni si casnicie, risca sa nu fie pe placul creationistilor militanti, va invit sa luati in considerare imaginea problemelor cotidiene/exceptionale (stress, anxietate de un fel sau altul, traume) ca luminile&zgomotele din experiment, si injumatatirea nivelului de cortizol ca o impartire a grijilor, responsabilitatilor samd.

Revenind la studiul facut de Kate Scott in colaborare cu OMS si prezentat in the British journal of Psychological Medicine, in acest material se sustine ca persoanele care au trecut prin experienta unui eveniment asociat unei rupturi, cum este divortul, si prin stress-ul indus de toata gama de modificari existentiale aferente, sunt mai predispuse/vulnerabile la afectiuni din sfera psihica.

Fara sa fiu un adept al divortului facil, dar avind rezerve serioase vis-a-vis de casniciile resuscitate „cu orice pret”, pot doar sa ma intreb daca, pe linga aspectele pe care le-am subliniat mai sus, autorii au luat in considerare varianta ca persoanele care au divortat si dezvoltat probleme psihice dupa acest moment de cotitura in viata lor sa fi prezentat (manife)stari specifice afectiunilor respective (iritabilitate sau lipsa de energie, rigiditate cognitiva, raceala emotionala samd) si inainte de divort, respectiv imbolnavirea per se.

Adica, sa se ia in considerare si posibilitatea ca divorce-ul sa fie in pozitia de divortat pt ca era predispus la afectiune psihica, si semnaliza (in mod involuntar, evident, si disconfortant pentru partener) acest lucru partenerului/lumii in perioada cind era inca in casnicie, si nu (doar) afectat psihic pentru ca a divortat.

h1

despre limbajul iubirii

Ianuarie 16, 2011

Una dintre lucrarile pe care le utilizez atunci cind am in terapie cupluri, dar nu numai, este „The five languages of love” a lui Gary Chapman,. Din pacate in acest moment cartea nu mai poate fi gasita in librariile din Ro, fiind nu interzisa, ci sold out. Printre altele, cartea de psihologie „pentru mase”, dar care poate fi utila si celor implicati in consiliere/psihoterapie, isi propune sa ajuta cititorul sa invete cum sa-si comunice iubirea in mod eficient pentru sanatatea relatiei de cuplu.

Chapman identifica cinci principale limbaje ale iubirii, si sustine ca fiecare dintre noi are un limbaj al iubirii propriu, si ca, daca i se comunica iubirea in acel limbaj specific acest lucru duce la umplerea „rezervorului de iubire” personal. Nu doresc sa va privez de placerea de a descoperi singuri felul in care se poate face acest lucru si beneficiile starii de a avea rezervorul plin de acest miraculos combustibil, asa ca voi enumera aici doar care sunt, in viziunea autorului mentionat, cele cinci limbaje:

1 cuvintele apreciative (te iubesc pentru ca esti/faci…., esti minunat(a), ma faci sa ma simt ….. samd)

2 timpul de calitate (a fi atent cu adevarat, a oferi din timpul tau psihic partenerului atunci cind acest are nevoie)

3 cadourile (nu neaparat in beneficiul comerciantilor de la mall; intre floarea de pe perna, sapunul sculptat in puscarie si masina/casa visata existand a plaja larga de alegeri)

4 serviciile (plata unei facturi, preluarea unei responsabilitati casnice ce era bifata in „fisa postului” partenerului, cum ar fi curatenia sau spalatul vaselor)

5 atingerea fizica (mangaierea, imbratisarea, sarut, masajul, tinutul de mina si, evient, tot ceea ce mai doresc sa incerce persoanele care au implinit virsta sexului liber consimtit)

Cu toata aprecierea pentru premiata si premianta lucrare in top-urile vinzarilor (care, conform informatiilor de pe wiki, a fost tradusa in 38 de limbi), va invit sa ascultati o piese muzicala care a aparut in anul 1972, cu aproape douazeci si cinci de ani inainte ca G. Chapman sa lanseze conceptul de „five languages”, si eventual sa reflectati in ce masura una dintre cele mai vindute carti de psihologie de cuplu a fost influentata sau anticipata de un hit country/pop.

Piesa, lansata de placut urechii, dar si ochiului, Brenda Lee, va este probabil cunoscuta in varintele Elvis sau Pet Shop Boys si, cu putin noroc, in cea a lui Willie Nelson.
Poate ca e interesant de retinut si faptul ca Brenda Lee are un album care se numeste Emotions, in care este si un cintec „I’m learning about love”.

Mai jos, o parte din textul piesei, cu unele sublinieri facute pentru cititorul grabit.

„Maybe I didn’t treat you,
Quite as good as I should have
Maybe I didn’t love you,
Quite as often as I should have
Little things, I should have said and done,
I just never took the time
You were always on my mind,
You were always on my mind
Maybe I didn’t hold you,
All those lonely lonely times
And I guess I never told you,
I’m so happy that your mine

If I made you feel second best,
Well I’m sorry I was blind
You were always on my mind…..”

h1

Despre efectul fumatului asupra terapiei

Ianuarie 7, 2011

Am citit un scurt material care explica ca dimensiunile nu mai retin carui obiect care este lansat in spatiu ar echivala cu suma a doua posterioare de cabalina. Ceva legat cu transportul acelui obiect zburator via cale ferata catre lansare, distanta dintre sinele de tren fiind initial „calculata” dupa formula zoo-matematica mai sus mentionata.

Asa stand lucrurile, de ce ne-ar mira faptul ca durata unei sedinte de psihoterapie (aproximativ cincizeci de minute) are legatura cu, nu e gluma, durata de ardere a unui trabuc savurat de nimeni altul decit parintele intemeietor, insusi Freud.

Pe linga ironia ca o dependenta a dat masura unitatii de timp in care noi tratam azi inclusiv comportamentele de tip adictie, este de retinut faptul ca Sigmund Freud, ca urmare a numarului mare de sedinte pe care le-a masurat astfel (dar nu numai, pt ca se pare ca vorbim despre o medie de 20 de trabucuri pe zi), a dezvoltat un cancer oral epic, cuantificat in treizeci si trei de operatii, amputari, proteze samd, care a dus la obstescul sfarsit al acestuia. 6

h1

enlightenment on line

Ianuarie 6, 2011

ieri l-am pomenit pe coelho si azi ma pomenesc ca, via tastatura unei dragi practicante de martiale, popularul autor ma abordeaza prin invaluire, cu un post de pe blog-ul personal. in virtutea unor principii la care incerc sa ader, ma incurajez: „mirceadragu, nu se cade sa dai dovada de idiosincrasie; in fond, ai citit (cu greu, e drept) doar o carte de-a acestui personaj!”, drept pentru care purced intru lectura la link-ul http://paulocoelhoblog.com/ .

A fervent Buddhist lady made every effort to love others. But every time she went to the market, a merchant made indecent proposals to her.

One rainy morning, when the man bothered her once again, she lost control and hit him on the face with her umbrella.

That same afternoon, she sought out a monk and told him what had happened.
“I am ashamed,” she said. “I couldn’t control my hate.”

“You did wrong to hate him,” answered the monk. ” But life is about communicating our feelings to each other – and you need to understand that people are different”.

“The next time he says something, fill your heart with goodness.

“And hit him again with your umbrella, because that’s the only language he knows.”

trebuie sa recunosc ca si eu am fost surprins sa gasesc aici un koan, si inca unul aparent dragutz. totusi, daca va simtiti tentati sa apreciati preocuparea lui coelho catre iluminare prin practica zen, cred ca este de bun simt sa semnalizez faptul ca, desi povestirile zen capata de multe ori, precum folclorul, caracter traditional&colectiv, povestirea cu pricina nu este nici anonima, nici din surse „orale” (ca sa nu poposim prea mult pe langa programa de gimnaziu, lasam sincretismul pt alta data 🙂 . mai eggzact, doresc sa semnalizez faptul ca maestrul zen taisen deshimaru a publicat (in Zazen si practica zen, daca nu ma insel) o povestire care seamana un pic prea bine cu cea de mai sus. adica la varianta coelho actorii sunt remachiati/costumati, si se face un up-grade la recuzita. pentru conformitate, dar nu numai, va recomand lectura mentionata mai sus si va las, in maniera zen, sa trageti singuri concluziile vis-a-vis de calitatea/rentabilitatea* jonglarii cu spiritualitatea pe care o intreprinde „roshi” coelho.

*povestirea face parte dintr-un volum, pe care o sa-l prezinte, daca nu o facut-o inca, cu entuziasm sobru (sic) d-l Liiceanu

h1

„Cine nu citeste, e prost”?

Ianuarie 6, 2011

sursa imagine http://www.monroe.lib.in.us

Cuvintele de mai sus, dar in forma unei asertiuni, nu in cea a unei interogatii, alcatuiesc un slogan promovat de simpaticul, pentru mine, Radio Guerilla.

“Cine nu citeste, e prost!”. Daca acceptam drept valabila aceasta fraza, atunci pasul urmator ar fi sa ne punem de acord ca cine citeste nu este prost. Mai departe, daca “suntem consumatori de carte”=”nu suntem prosti”, atunci “nu suntem prosti” se poate traduce fara probleme cu “suntem destepti”. Aici lucrurile se cam complica putin, daca ne gindim la nr mare de persoane (supra)scolarizate.

Pentru o mai buna intelegere a demersului meu, va propun sa reflectati asupra unei metafore pe care o consider relevanta, imbracata in forma unui banc: “Intr-o zi friguroasa, un pui de urs polar o trage pe mama lui de blana autentica, dar ecologica, si ii adreseaza aceasta intrebare: “-Mama, tata a fost urs polar?”. Mam(ifer)a ii zambeste, si raspunde, din varful lantului trofic de la pol: “Desigur, dragul meu!”. Tanarul pluseaza: “Si tatal lui a fost tot urs polar?” Raspunsul vine de data asta un pic mai prompt: “Da, si bunicul tau a fost urs polar. Evident!”. Copilul, aparent nemultumit de raspuns, continu interogatoriul: “Si tatal bunicului, a fost tot urs polar?”. Asa cum practica a demonstrat, chiar si mamele inzestrare cu rabdare si bunavointa au limitele lor, asa ca de data asta si ursoaica are un ton ceva mai taios: “Da, si tatal bunicului tau a fost urs polar!!”. Puiul nu se lasa intimidat, pluseaza cu doua, trei generatii, pina cind mama transaaza problema, si intreba, exasperata, care este motivatia acestei demers, in conditiile in care toti ascendentii paterni au fost ursi polari. Atunci puiul ii repluca, cu amaraciune: “Daca e asta, atunci de ce mama dracului mi-e ataaat de frig?!?!?”.

Revenind la sloganul educativ propus de guerilleros-ii autohtoni, ma gindesc ca in mintea multor oameni cu scoala si aplecare catre lectura poate bantui intrebarea urmatoare: “daca am (atat de multa) carte, de ce nu am parte?”. Intrebarea aceasta este justificata de mostenirea venita pe linie de intelepciune populara -“Ai carte, ai parte!”-, intarita cu consecventa induiosatoare, cu note usor maniacale, de parinti si dascali, si confirmata in prezent de acest “Cine nu citeste..”.

Evident ca, in calitate de om implicat in educatie complementara, subscriu la ideea de a indemna oamenii catre scoala/lectura. Nu stiu cat de eficient este acest demers, in conditiile formulei citate. Personal as pune mai mult accent pe aspectele pozitive ale exercitiului de a citi, cum ar diversificarea limbajului, acumularea de informatii, imbogatirea spirituala&eventual sufleteasca, pe toate avantajele acestei forme de gimnastica mentala, si mai putin pe amenintarea cu o eticheta sociala cu puternice conotatii negative, amenintare pe care o consider, asa cum voi incerca sa demonstrez, cel putin discutabila.

Este interesant este sa ne gindim cand a aparut aceasta idee, ca cel care are “carte” este favorizat din punct de vedere al statutului social. Pentru ca sa intelegeti mai bine, ginditi-va cata scoala au parintii d-voastra, apoi cata scoala au facut parintii lor. Ca sa nu semene prea mult cu bancul de mai sus, cel mai bine este sa va opriti la strabunici. Daca genograma dumneavoastra nu este cu blazon, sunt sanse foarte mari sa discutam despre un numar de clase care nu il depaseste pe cel al degetelor de la mana pe care o folositi sa rasfoiti cartea preferata. Asta pentru ca in acel moment majoritatea populatiei din ceea ce este astazi teritoriu romanesc locuia in mediul rural, context in care familiile nu-si permiteau luxul de a trimite copii la scoala (cu siguranta nu mai mult de unul) pentru periode lungi de timp, atat pentru ca scolarizarea implica cheltuieli semnificative, cit si pentru ca familia avea nevoie de toata mana de lucru disponibila, indiferent cit de firava era aceasta.

Presupunerea mea este ca undeva in timpurile in care educatia era greu accesibila oamenii au observat ca stiitorii de carte erau favorizati in diverse contexte, si ca inclusiv cei cu un nivel mediu de scolarizare aveau parte de beneficii evidente, de genul munca mai usoara si venituri mai mari, respectiv statut social ceva mai apropiat de zona “premiantilor” societatii. Va amintesc ca lumea era mult mai polarizata din punct de vedere social/financiar, chiar daca in acest moment multi dintre noi simt ca lumea noastra se imparte in bogati si saraci.

Intre timp scoala a devenit obligatorie. Alfabetizarea nu mai este un privilegiu, dar nici scoala nu mai constituie o garantie a alfabetizarii, iar in acest moment suntem in situatia bizara in care facultatea in sine este lipsita de valoare, daca nu este dublata de un master&ceva experienta practica si/pile, si in multe cazuri nici toate acestea nu sunt suficiente pentru ca “the graduate” sa beneficieze de un loc de munca “decent” (dar asta este o alta discutie, care tine despre nivelul de expectante; oricat de tentant suna, nu o voi continua acum).

Pe de alta parte, putem observa ca munca calificata si chiar cea semicalificata permite obtinerea de venituri mai mari decat cele obtinute de majoritatea persoanelor cu studii superioare, ceea ce face ca acestea din urma sa fie derutate si, nu de putine ori, frustrate. Emotii negative nu lipsite de fundament, in conditiile in care o buna parte din viata adultii de referinta le-au garantat ca cei care au caiete fara urechi de magar, scriu frumos, nu iau note proaste (adica inclusiv rezultate mediocre), merg la olimpiada, cercul de matematica/chimie/literatura samd, sunt cei care vor “mosteni” privilegiile sociale de top, iar practica infirma asta. Asa ca in prezent acest “ai carte, ai parte” pare mai degraba lipsit de valoare adaptativa pentru individ si efectele acestui mod de gandire, respectiv al politicilor sociale care i se datoreaza, se dovedesc mai degraba ciudate: investim mult timp si resurse semnificative in educatie, dar cantitatea mare de “specialisti” (citez aici un tanar care se plangea ca la terminarea facultatii ei, specialistii, nu au posibilitatea sa se angajeze..) aduce foarte putina valoare lumii in care traim. Eu, unul, as prefera sa avem mai multi zugravi, agricultori, instalatori, tamplari samd care sa-si cunoasca bine meseria, sa cistige, respectiv sa plateasca impozite din exercitarea acesteia, si nu in ultimul rand sa ofere servicii si produse de calitate. Dar nu se intimpla asa; noi avem parte de soferi de taxi si coafeze cu studii (post-)universitare, sau de absolventi de conservator care monteaza calorifere, cum este cazul celui care se ocupa de instalatiile mele sanitare.

As spune ca un numar mai mic de studenti, si mai ales profesori, ar fi o premisa favorabila pentru ca facultatile sa devina reale incubatoare pentru viitori profesionisti, si nu fabrici de co(py-paste-)ontopisti cu pretentii de intelectuali.

Nu cred ca este intimplator faptul ca expresia “viata e in alta parte” a fost scrisa prima data pe zidurile unei universitati. Scoala este un loc minunat, dar este o simulare a vietii reale. O etapa de adaptare, care trebuie consumata, nu prelungita pina la alienare. In afara de cazul in care cineva are o chemare reala catre cercetare sau educatie, este necinstit sa “vindem” adolescentilor si parintilor (supra)educatia ca pe o cheie garantata a succesului, a “desteptaciunii”. “Too much is not enough”. Blocati in simulator, precum sta in uter copilul divin al lui Bruckner, “studentii intarziati” au tot mai putine sanse sa inteleaga si stapineasca regulile jocului “in vivo”. Urmand aceasta cale, ma tem ca foarte putini dintre cei care studiaza pornind de la ideea ca scoala le garanteaza succesul social vor ajunge in situatia de a repeta performanta economica a lui Thales din Milet, si cu atat mai putin la performantele stiintifice/filosofice ale acestuia; mai degraba presupun ca majoritatea acestor persoane va avea mult timp la dispozitie sa stearga praful de pe diplomele atent inramate, si sa se (auto)consoleze ca tipii “descarcureti” (aici ma refer la cei care au idei, risca si muncesc respectand limitele legale, nu la oportunistii din zona limitrofa politicului) sunt necititi, si astfel, indiferent de gradul de inteligenta sociala demonstrat, “prosti”. Desigur, asa cum practica a demonstrat, exista si varianta ca frustrarea sa fie exprimata prin corespondenta. Format clasic, sau in cel cu bombe artizanale, dupa modelul Unabomber. Sau blog.

In concluzie, “Cine nu citeste, e prost” imi apare mai degraba un mod eficient de a convinge intelectualii sa asculte mai mult radio (Guerilla, evident), decit un indemn pentru functionarele de la posta de a citi (si) mai mult Coelho, sau pentru durii galeriilor de fotbal de a lua din micul altar improvizat pe televizor volumul cu nr 1724 publicat “de Paunescu.

Voi incheia in maniera Disney, cu presupunerea ca ascultatorii acestui post de radio, dupa o zi de truda in aerul (re)conditionat al multinationalelor, o ora de coaching/tae-bo, o bere belgiana revoltator de scumpa fabricata de calugari flamanzi si o repriza scurta de facebook, vor lasa in parasire pc-ul, respectiv acest material, pentru a se rasfata cu cateva pagini de Julian Barnes sau Salman Rushdie. Pentru ca ei constituie majoritatea minoritatii care poate demonstra ca “Cine citeste nu este un fraier”. Si avem mare nevoie de asta…

(acest material a fost publicat intr-o forma mai placuta cetitorului grabit pe fishington post).