Archive for Aprilie 2011

h1

”strigat intr-o limba moarta…”

Aprilie 15, 2011

mai devreme am scris despre felul in care cuvintele pot sa se ”ucida” intre ele. acum citesc un articol despre ultimii doi vorbitori ai unei limbi din sudul Mexicului (ayapaneco). acestia locuiesc aproape unul de celalalt, dar refuza  sa-si vorbeasca, din motive cunoscute doar de ei.

unul dintre principiile intemeietoare ale scolii de la Palo Alto este acceptarea faptului ca este imposibil sa nu comunicam.
putem sa nu vorbim, dar comunicarea interpersonala este inevitabila.

in cazul ultimilor doua persoane care vorbesc  (sau, mai exact, tac) limba ayapaneco, comunicarea dintre ele exista, si forma pe care ea o imbraca se traduce in confirmarea condamnarii  la moarte a unei limbi, fapt care va lasa omenirea mai saraca din punct de vedere al sensului.

putem specula ca este o pedeapsa pe care cei doi si-o administreaza reciproc, pentru un gest/cuvint din trecut. sau, sa incercam sa ne gindim ce sentimente ii pot incerca pe acesti doi mexicani la gindul de a vorbi o limba care le aminteste ca toti cei din spatiul lor linvistic s-au stins

h1

„naspa”

Aprilie 15, 2011

„-Buna ziua, doamna profesoara! Ce mai faceti?” „-Multumesc, prost!”

Asa incepeau dialogurile informale cu una dintre persoanele care ne introduceau in anii ’90 pe noi, studentii de la psihologie, in abc-ul psihoterapiei. Un exercitiu de sinceritate dus la extrem, prin incalcarea conventiilor sociale, un fel de „brinci” verbal catre comunicarea autentica.

Acum ma gasesc de multe ori in situatia de a pune aceasta intrebare (mai exact, o variatie a a ei= „cum va simtiti?”) in cadru profesional sau colocvial. Am notat in ambele contexte o simplificare a limbajului pe care doresc sa o subliniez mai jos.

De cele mai multe ori raspunsul este artificial: „multumesc, bine”. Se poate intimpla sa fie in concordanta cu realitatea, caz in care exista tendinta de a dezvolta, de a impartasi lucrurile bune. Daca nu este asa, si masca este data la o parte, atunci este destul de probabil, mai ales daca persoana din fata este una tinara, ca raspunsul sa fie: „naspa”.

Intr-un articol publicat in 2001 (intitulat, nu intimplator, „Pacatele limbii”), Rodica Zafiu semnaliza ascensiunea acestui cuvint si ne oferea si explicatii interesante vis-a-vis de etimologia lui. Astfel aflam ca este f probabil ca „utilul”, pandemicul, „naspa” sa provina de la un adjectiv rrom/tiganesc, „nasvalo”, care inseamna bolnav.

E cert că naşpa reprezintă o trunchiere a adjectivului naşparliu, care circulă în paralel – „o cutie de chibrituri de-alea naşparlii” (Caţavencu internaţional, 10, 1991, 3), chiar şi substantivizat – „”naşparliile”, cea mai de jos categorie (…). Naşparliu provine cu mare probabilitate din adjectivul ţigănesc nasvaló (cu accentul pe vocala finală şi cu varianta nasfaló, cf. Micul dicţionar rom-român al lui Gh. Sarău); acesta are sensul „bolnav”, de la care se poate imagina uşor o extindere negativă.”

http://www.romlit.ro/napa

Cu ceva timp in urma am (ex)pus in spatiul virtual niste fotografii facute de mine intr-un cimitir parasit. O amica le-a vazut, si am citit cu surprindere comentariul ei: „dubioase”. Contrariat, am rugat-o sa dezvolte, „in ce sens dubioase?”. Probabil ca i-am provocat un episod sanatos de ris, pentru ca ea de fapt scrisese de fapt „DUIOASE”. Atunci am inteles ca nu suntem scutiti de influenta acestor modificari ale limbajului, si ca expunerea repetata (sau agresiva) la anumite vehicule de sens ne atinge in moduri greu de anticipat.

Revenind la „naspa”, acest cuvint a devenit in acest moment un inlocuitor al exprimarii emotiilor de indepartare (cunoscute ca „negative”), acoperind o gama larga de trairi, de la suparare, frica, furie, pina la dezamagire sau dezgust. O astfel de abordare, simplista si rigida, ne face mai dificil dialogul intrapersonal, scazindu-ne sansele de a ne intelege, accepta si integra emotiile. Evident, in absenta acceptarii nuantelor si prin blocare unui travaliu integrator al propriilor stari, comunicarea noastra reala cu exteriorul va avea de suferit.

Limba este un sistem viu, constituit inclusiv prin interactiuni cu alte sisteme asemanatoare. Cuvintele pe care noi le folosim pentru a exprima emotii pot proveni din greaca sau latina, fie direct, fie prin franceza, sau alta limba mai „vizibila” (sic) pe harta vorbei/scriiturii, fie din alte limbi (engleza, germana, sau din familia slava).

Fara sa conteze originea in sine (limba rromales/tiganeasca), acest naspa, prin modalitatile pe care le foloseste pentru a se impune in peisajul (non)emotional si in cel (anti)social din Romania, si prin insasi realitatea pululatiei sale, imi aminteste de o specie alogena, un pradator agresiv scapat intr-un mediu in care speciile native nu au zestrea genetica sau capacitatea adaptativa de a se apara.

Il vad pe „naspa” ca pe sobolanul gri asiatic care mininca sau omoara orice, oricind, de la fratele/verisorul sau, imburghezitul sobolanul negru (perdantul „nasol”), pina la pasari, insecte, alte animale mici (toate cuvintele care acopera registrul emotional).

Naspa, nu-i asa?

sursa foto: stumptownmag.com

h1

martorii lui rocky

Aprilie 11, 2011

In drumul catre Novi Sad am trecut prin localitatea Zitiste, unde locul soldatului necunoscut sau al poetului de serviciu era ocupat de nimeni altul decit the great Rocky Balboa. Sa traiasca dom’ primar, indiferent daca are la activ o cariera ratata in box, sau una si mai scurta in cinefilie main stream.

Cred ca asta este una dintre cele mai atractive chestii in ocuparea unui post in administratie: sa chemi la zilele orasului trupa care cinta un song leshios, pe fondul caruia te pupai tu intr-a unspea cu tipa aia (dupa care oftezi si acum, dar nu vrei sa recunosti..), sau sa faci chip cioplit idolului tau pe banii contribuabililor.

Aspectul mai (putin) simpatic este ca in timp ce scriu asta realizez ca notez rocky-ul din ochiul (de tigru al) altuia, dar nu si arnoldul din cel al urbei proprii (da, in Tm eggzista o statuie 1/1 a gonflabilului guvernator californian).  Un lapsus memoriae a carui motivatie o inteleg, dar nu o plac.

sursa foto http://en.wikipedia.org/wiki/File:Zitiste,_Rocky_Balboa.jpg

h1

Japan

Aprilie 10, 2011
Cred ca toti cei care avem acces la informatie si o minima deschidere pentru necazul seamanului nostru am fost afectati de ceea ce s-a intimplat si inca se mai intimpla in Japonia. Cred ca am rezonat la una dintre traumele semnificative ale acestor timpuri, asa cum s-a intimplat si la caderea turnurilor gemene din NY. O reconsiderare a ceea ce inseamna (ne)siguranta, control, viata de om.
Din pacate, tocmai perspectiva europeana, respectiv americana, de a privi natura ca pe un dusman, nu ca pe un sistem cu reguli clare si autoreglare eficienta, (model insusit si dus la extrem de japonezii, care probabil au observat ca atentia acordata traditiei ii face sa piarda teren in fata pragmaticilor, inovatorilor occidentali), risca sa provoace azi o a doua catastrofa, cea nucleara/ecologica. Mai observ faptul ca omul ”civilizat”, in loc sa caute armonia cu ceea ce a mai ramas nealterat din natura, incearca in continuare sa ”ingenuncheze natura”, respectiv sa ”dreseze micul atom”.  Am nevoie sa sper ca se poate invata ceva din toate acestea, dar am un entuziasm moderat in ceea ce priveste capacitatea omenirii de a intelege ceea ce inseamna consecinta pe termen lung&cooperare pt un scop non-profit.
Pina sa pot verifica aceaste lucruri, pot sa enumar, la scara micro, in ce fel tragedia japoneza a avut efecte imediate, palpabile in viata mea.
In primul rind, un maestru de arte martiale care locuieste in Japonia avea programata o vizita la Timisoara, lucru care nu stiu daca se va mai intimpla, dat fiind acest context. In cel de-al doilea rand (de linga geam), invatatoarea fiului meu le-a recomandat copiilor sa foloseasca un anumit tip de pix, care are mai multe avantaje pentru acesta virsta, iar in acest moment rezervele pentru aceste pixuri sunt de negasit, pentru ca ele se fac in Japonia, iar fabrica a fost distrusa de tsunami/cutremur. Un fel de efect butterfly efect inversat. Un cutremur in Pacific provoaca un disconfort minor in penarele unor mici scolari din Piata Unirii.
Mai departe, in zilele de dupa acest eveniment am participat la un eveniment foarte interesant, o conferinta sustinuta de fostul ambasador la Japoniei, d-l T. Kanji.
Mai multe pb atinse in conferinta ar merita cite un blog dedicat, dar azi ma voi ocupa de cea deja abordata. O doamna, jurnalist, cred, l-a intrebat pe domnul (ex)ambasador cu ce ar putea ajuta romanii Japonia, probabil in maniera in care regiunile istorice din Ro s-au ajutat in urma inundatiilor. Sec, d-l Kanji a explicat ca este de preferat ca acest lucru sa se faca doar prin simpatie, un fel de, politicos, ”va rog nu ajutati, va rog nu atingeti nimic”.
Chestie de inteles atit din perspectiva traditiei japoneze de a face fata incercarilor, cit si din punct de vedere al experientei oamenilor de afaceri japonezi in tara noastra. In conditiile in care drumul dintre Timisoara si Lugoj si/sau centura de ocolire a celui din urma (pt ca, asa cum stim, Timisoara este de ”neocolit”) au fost facute cu finantare si supraveghere japoneza. Ok, incercati sa va inchipuiti ca Romania ar fi pus la dispozitie, in mod gratuit, aparent umanitar, echipe de experti care sa ajute la reconstruirea drumurilor afectate de cutremur, cele deja reabilitate miraculos de nipponi.
Tot de la d-l Kanji am aflat ce insemna ca o fabrica japoneza in Romania sa fie preluata de aborigeni, respectiv felul in care evolueaza o linie de productie dupe ce nipponii o predau romanilor. Mi-am amintit de felul in care descrie Herta Muller experienta rusilor cind acestia au primit case finlandeze pe bucati, cu instructiuni clare de asamblare&all: ba erau prea putine piese, ba prea multe, niciodata nu se ducea la bun sfarsit constructia…
Da, avem foarte multe de invatat din suferinta si mai ales modul in care japonezii i-au facut parte. Dar cred ca este nedrept ca din toata demnitatea si exemplul de implicare, proactivitate a locuitorilor din ”tara soarelui rasare” sa ramanem doar cu un nou instrument de a ne judeca (negativ). Este impresionant ca numarul de voluntari din Japonia a depasit nevoile si cred ca ajutorul acestora a contat enorm material, dar si psihic. Dar la fel de adevarat este ca si dupa inundatiile din Timis un numar foarte mare de voluntari, unii elevi, altii pensionari, dar si oameni din domenii care merg de la pediatrie, psihoterapie, medicina veterinara pina la constructii, si-au oferit sprijinul. Din pacate, doar o mica parte din acesta resursa a fost valorificata de ong-urile implicate in actiunile umanitare de atunci, iar autoritatile cred ca s-au folosit putin sau aproape de loc de sprijinul oferit de populatie. Fiind ”pe baricade” am avut ocazia sa vad gesturi discrete si comportamente care frizau eroismul, si nu in ultimul rind am avut si noi caini care refuzau sa paraseasca ceea ce fusese o casa, si care in acel moment consta in 4-5 tigle care se iteau din apa. Am vazut un astfel de caine care a sarit din barca in care a fost pus de voluntari ce incercau sa-l salveze, ca sa mearga inapoi la ”datorie”.
Si daca tot am inceput sa sar de pe o ramura pe alta a copacului speciilor, va propun in blog-ul urmator un material mai vechi care poate fi o parabola relevanta despre ceea ce inseamna comunitate, responsabilitate sociala in spatiul nippon, respectiv eforturi individuale, singulare, ”kamikaze/kaiten civic” in stil romanesc.
h1

mica atena, mica viena, micul paris

Aprilie 10, 2011
Inaintea concertului Manu Chao amicul Vali a reactivat o parte din reteaua tranfrontalier-ong-istica din care faceam parte acum zece ani, si am primit citeva variante de cazare de la colegii din Serbia. A incercat Vali sa faca rezervare si plata on line la hotelul care parea varianta cea mai potrivita pt noi, dar nu a primit confirmare de rezervare, asa ca am pus mina pe telefon pentru a face rezervarea pe rit vechi, o buna ocazie sa curat rugina de pe vocabularul slav din dotare.
Evident, ca niste demni emigranti in lumea electronica, i-am boscorodit in tandem pe hotelierii sarbi care refuza sa paseasca alaturi de noi in wonderland-ul post-modern. Cind am sunat, un domn de la celalat capat al firului mi-a confirmat ca au primit solicitarea noastra, dar ca mai aveau o singura camera libera pentru noi. Cind l-am rugat sa-mi faca o alta sugestie de rezervare, omul ne-a cautat si gasit o a doua camera la un hotel din apropiere, si totul a fost in regula.
Asa este Novi Sad-ul. Curat, de moda veche, cu un ritm asemanator cu cel al Timisoarei anilor 80. Oras cunoscut ca Atena a sarbilor, fost capitala culturala a acestora, are, pe linga minunata cetate Petrovaradin si festivalul Exit, cel putin doua atribute pe care eu le apreciez foarte mult:
1 un veritabil cult al serviciilor; nu cred ca in Ro exista orase care sa se poata compara in termeni de diversitate, calitate, muzica live si relatia client-provider de servicii horeca cu aceasta capitala a Voivodinei
2 un mare respect pentru design-ul de calitate, o constanta prezenta a lemnului sau a metalului in locurile care la noi sunt rezervate plasticului si neonului.
Nu cred ca are rost sa neg ca ma (re)indragostesc la intervale regulate de acest oras. Cred ca este pentru mine un fel de excursie in zonele exotice, placute ale varstei mele ”de aur”, si probabil o regasire a unei proiectii/amintiri idealizate a ceea ce a insemnat sau ceea ce putea fi aceasta parte a Europei fara comunism, respectiv razboi.
Cu riscul de a deranja un procent semnificativ de patrioti pe plan local, nu ma pot impiedica sa observ, fara a face o judecata de valoare din asta (pentru ca, asa cum am mai afirmat, mi-e chiar drag orasul de pe Dimbovita), ca Timisoara, daca luam in considera tot ceea ce insemna globalizare, crestere economica samd, este de fapt tot mai asemanatoare cu Bucuresti-ul (prea) mult hulit. Viteza de viata, stress-ul asortat oportunitatilor/alegerilor, traficul gatuit, poluarea, patina unsuroasa specifica oraselor calcate de un nr semnificativ  de cautatori de  noroc samd fac ca diferentele dintre cele doua urbe sa fie tot mai mici.
Un alt element comun este explozia covrigariilor in Tm. In ultimii doi ani numai in zona centrala au aparut cel putin douazeci si ceva de pravalii care ofera acest produs foarte potrivit pt a pansa un inceput de ulcer pe baza de stress, dar care poate fi si un semn(al) al unei schimbari de mentalitate in cultura alimentara a unei parti din populatie.
Din fericire, pina in acest moment covrigii din Tm, spre deosebire de verisorii lor din pietele Matache, Vitan, Obor samd, nu si-au asortat purtatori de coada si colti.
Pa?`
h1

din nou despre carte

Aprilie 6, 2011
Ieri un amic mi-a dat o carte cadou. In drumul de la ”cabinetul 1” la ”cabinetul 2” (sic)k, i know, am trecut pe linga casa, respectiv masina, si am lasat cartea pe un scaun al autoturismului. Dupa citeva pedale am avut un moment de ezitare si  mi-am spus ca ar fi fost bine sa pun cartea in portbagaj, asa cum fac cu geanta, aparatele foto/video, sa nu-i vina vreunui istet ideea sa ma lase si fara carte, si fara geam la masina.
Am inceput sa zimbesc, realizind ca reflexele mele vis-a-vis de conservarea res familiae (posesiunea familiei) sunt exagerate.
Pe linga faptul ca o carte nu (mai) prezinta perspectiva unei revalorificari semnificative din pdv pecuniar, presupun ca pentru o persoana pentru care cartea inseamna mai mult decit pretul, perspectiva de a face tandari un geam de masina nu este una atractiva.
Plecind de la aceste ginduri, ajung, via predictiile lui Bill Gates in ceea ce priveste viitorul suportului de celuloza, la prima persoana care a atins acest subiect sensibil: F.D. Lancaster, cel care, in 1978, plecind de la studiul activitatii bibliotecarilor, afirma ca ne indreptam catre o ”paperless society” si ca pina la sfirstul secolului 20 hirtia va fi istorie.
Numarul de abonati la ziare scade, si cu siguranta ca in foarte putine locuri din lume ziarele se mai netezesc cu fierul de calcat, sau aduna mai multi oameni in jurul dreptunghiului de caluloza imprimata, asa cum se intimpla inainte de aparitia radioului/tv. Totusi, necrologul d-lui Lancaster a fost mentionat si pe suportul clasic, pe hartie.
Un alt aspect interesant este ca in urma exploziei tehnologice din ultimii ani consumul de hirtie a crescut, atit prin numarul imens de printari home/office, dar si prin volumul foarte mare de publicatie (manuale, carti, reviste, materiale publicitare) conex industriei PC, cea care ii asigura o pozitie confortabila domnului Gates in topurile financiare ale lumii.
Putem fi de acord in fiecare moment cu baietii de la REM/Heraclic ca ”this is the end of the world as we know it”. Lumea noastra se reinventeaza in fiecare moment, dar acest fapt este intim de momentul Gutenberg, care, la mai bine de 500 de ani de la prima printare, este inca ”in carti”.
h1

Aprilie 4, 2011

autoritatile locale au abordat problema poluarii in orasul de pe bega intr-un mod original. pentru a nu incomoda investitorii ”strategici” (aka continental samd) aerul este curatat printr-un sistem alternativ, o retea vasta de filtre de mare finete alcatuita din plamanii/parul din nas al locuitorilor urbei.

in acest context, o tura de alergare/pedalare sau chiar o banala plimbare pot capata dimensiunea unui angajament civic.

beneficiile sunt multiple: pe linga un aer mai curat pentru cosurile poluatorilor, stima de sine a timisoreanului de rind are de cistigat, prin ocazia de a se simti, daca nu in suflet, macar in suflu, o replica palida (la propriu) a samurailor (ato)mici