mica atena, mica viena, micul paris

Inaintea concertului Manu Chao amicul Vali a reactivat o parte din reteaua tranfrontalier-ong-istica din care faceam parte acum zece ani, si am primit citeva variante de cazare de la colegii din Serbia. A incercat Vali sa faca rezervare si plata on line la hotelul care parea varianta cea mai potrivita pt noi, dar nu a primit confirmare de rezervare, asa ca am pus mina pe telefon pentru a face rezervarea pe rit vechi, o buna ocazie sa curat rugina de pe vocabularul slav din dotare.

Evident, ca niste demni emigranti in lumea electronica, i-am boscorodit in tandem pe hotelierii sarbi care refuza sa paseasca alaturi de noi in wonderland-ul post-modern. Cind am sunat, un domn de la celalat capat al firului mi-a confirmat ca au primit solicitarea noastra, dar ca mai aveau o singura camera libera pentru noi. Cind l-am rugat sa-mi faca o alta sugestie de rezervare, omul ne-a cautat si gasit o a doua camera la un hotel din apropiere, si totul a fost in regula.
Asa este Novi Sad-ul. Curat, de moda veche, cu un ritm asemanator cu cel al Timisoarei anilor 80. Oras cunoscut ca Atena a sarbilor, fost capitala culturala a acestora, are, pe linga minunata cetate Petrovaradin si festivalul Exit, cel putin doua atribute pe care eu le apreciez foarte mult:

1 un veritabil cult al serviciilor; nu cred ca in Ro exista orase care sa se poata compara in termeni de diversitate, calitate, muzica live si relatia client-provider de servicii horeca cu aceasta capitala a Voivodinei

2 un mare respect pentru design-ul de calitate, o constanta prezenta a lemnului sau a metalului in locurile care la noi sunt rezervate plasticului si neonului.
Nu cred ca are rost sa neg ca ma (re)indragostesc la intervale regulate de acest oras. Cred ca este pentru mine un fel de excursie in zonele exotice, placute ale varstei mele ”de aur”, si probabil o regasire a unei proiectii/amintiri idealizate a ceea ce a insemnat sau ceea ce putea fi aceasta parte a Europei fara comunism, respectiv razboi.
Cu riscul de a deranja un procent semnificativ de patrioti pe plan local, nu ma pot impiedica sa observ, fara a face o judecata de valoare din asta (pentru ca, asa cum am mai afirmat, mi-e chiar drag orasul de pe Dimbovita), ca Timisoara, daca luam in considera tot ceea ce insemna globalizare, crestere economica samd, este de fapt tot mai asemanatoare cu Bucuresti-ul (prea) mult hulit. Viteza de viata, stress-ul asortat oportunitatilor/alegerilor, traficul gatuit, poluarea, patina unsuroasa specifica oraselor calcate de un nr semnificativ  de cautatori de  noroc samd fac ca diferentele dintre cele doua urbe sa fie tot mai mici.
Un alt element comun este explozia covrigariilor in Tm. In ultimii doi ani numai in zona centrala au aparut cel putin douazeci si ceva de pravalii care ofera acest produs foarte potrivit pt a pansa un inceput de ulcer pe baza de stress, dar care poate fi si un semn(al) al unei schimbari de mentalitate in cultura alimentara a unei parti din populatie.
Din fericire, pina in acest moment covrigii din Tm, spre deosebire de verisorii lor din pietele Matache, Vitan, Obor samd, nu si-au asortat purtatori de coada si colti.
Pa?`