Archive for Martie 2012

h1

contraste

Martie 18, 2012

asta seara pe strada in timp ce tocmai depaseam la pas un domn cu aspect explicit hibernal, manusi&all, m-am intersectat cu un june ce purta pantaloni scurti si camasa de vara… La cigale et la fourmi in varianta termica.

h1

Serie noua de ateliere de parenting la Centrul D.M.C.

Martie 18, 2012

Image

In curind vom incepe cea de-a patra serie de parenting la Centrul D.M.C.. Am conceput acest proiect sub forma a 10 module in care sa atinga mai multe teme de interes pentru parinti si educatori.Temele propuse sunt metode non-abuzive de a disciplina, comunicare si emotie, inteligenta emotionala in relatia parinte-copil, sexualitate in parenting, despre preventia abuzului de substante, media si tehnologia, spiritualitate, alimentatie si activitate fizica samd.
Grupul este format din 6-15 persoane iar intilnirile au loc bilunar,in zilele de marti, intre orele 18.30-20.00 in sala GLAS a centrului D.M.C. sub coordonarea Carinei si a lui Mircea Dragu (strada V. Alecsandri nr 8 ap 3, zona p-ta Unirii).
Carina Dragu este medic psihoterapeut format in terapie de cuplu si familie iar Mircea Dragu este psiholog si psihoterapeut format in terapie cognitiv-comportamentala.
Informatii si inscrieri la 0721236888, 0256222455 sau dmc@glas.ro

h1

seara de orient(are)

Martie 18, 2012

h1

psihoterapie in comun(itate)

Martie 17, 2012


Am recunoscut recent ca am o problema cu un anumit segment al ”dezvoltatorilor personali”.
In strinsa legatura cu asta, cred ca psihoterapeutii din tara noastra au la rindul lor o problema, fie ca sunt, fie ca nu sunt dispusi sa reflecteze asupra acestui aspect profesional.
In acest moment consider ca psihoterapia in Ro este un sport individual(ist). Oamenii care au ajuns la un oarecare nivel profesional abordeaza, in mod nesurprinzator (”fa cum zice popa..”), unele comportamente pe care nu cred ca le-ar recomanda clientilor care le calca pragul cabinetului.
Voi incerca sa explic prin urmatoarea comparatie: jocul copiilor, in termeni de relationare, are trei faze importante; prima este cea in care fiecare se joaca singur, ignorind alti copii care se afla in proximitatea lui. Etapa a doua este cea in care ei se joaca in paralel, tragind cu ochiul/urechea la celalalt. In fine, ultima etapa, cea mai consistenta dpdv al inteligentei sociale, este cea in care copii reusesc sa se joace impreauna, sa colaboreze, sa negocieze, sa consume si sa depaseasca conflicte samd.
Acceptind acesti termeni, observ ca in domeniul meu de activitate cei mai multi dintre oamenii activi si competenti sunt in etapa 1 sau cel mult 2, ca foarte putini dintre ei se apropie de etapta trei, cea a ”jocului in comun”.
De ce se intimpla asta? Cauzele sunt relativ usor de identificat: istoria incercata a psihologiei/psihoterapiei din Ro (interdictiile si intruziunile comuniste..). Clivajul mai mult sau mai putin artificial dintre psihologi si medici, respectiv dintre Colegiul Medicilor si cel al Psihologilor. Conflictele dintre Colegiul Psihologilor si asociatiile de psihoterapie, ca sa nu mai vorbim despre conflictul COPSI si psihologii neatinsi de morbul filateliei… Aspectele cetoase sub care a reinceput psihoterapia post ’89 in tara noastra, cu sistemul ”grandparenting”, in care niste oameni s-au validat reciproc, pe principii de experienta si/sau cumetrie, cum acestia s-au instituit drept parinti intemeietori ai psihoterapiei romanesti pentru ca acum tot oamenii respectivi sa fie cei care au facut din atestarea psihoterapeutilor un demers birocratic si disconfortant pentru ceilalti. La toate acestea se adauga un spirit oarecum sectar care se face simtit in mai multe scoli de psihoterapie, o autosuficienta sau chiar respingere a altor scoli, directii, aspect care se imbina firesc cu nesigurante marete si ambitii personale marunte. Facultatile prinse in alegeri, bugete, scandaluri de coruptie samd mai degraba intretin atmosfera rarefiata si nesanatoasa de mai sus, in loc sa-si asume rolul de punti intre specialisti. Peste toate acestea, o lipsa de pregatire si/sau discernamint a oamenilor dintr-o mass-media in mare parte centrata pe rating cu orice pret.
Desigur, multi psihoterapeuti care au 4-5 terapii pe zi (ca sa nu vorbim despre cei care fac mai multe, pentru ca asta este alta discutie…) nu au motive si nici prea mult timp sa-si puna probleme vis-a-vis de ceea ce se intimpla in comunitatile din care fac parte. Ei isi fac treaba bine, sunt eficienti si de multe ori chiar reusesc sa repare ceea ce au dereglat colegii lor mai saraci dpdv al bagajului uman, tehnic, informational si de multe ori dentologic. Pentru ca eu cred ca este etic sa recunoastem ca exista psihologi si/sau medici care cearta pacienti, care le spun ca Iisus se uita la ei si ca le judeca ”pacatele”, ca am avut colegi de facultate pentru care limba romana era o provocare la nivel de scriere, vorbire sau chiar gindire… si ca unii dintre acestia profeseaza.
Si asa am ajuns la fondul problemei. La faptul ca in absenta unor retele profesionale eficiente si (sic) profesioniste, nisa psihoterapiei/dezvoltarii personale este atacata literalmente de o retea informala foarte eficienta de oameni care se promoveaza agresiv, fac treceri naturale de la atitudini de guru atotstitutor la confucianisme agramate cu accente corporatiste si care nu par sa aibe nici un fel de probleme in a exploata suferinta seamanului, aspect care din punctul meu de vedere mai degraba frizeaza/accentueaza tulburarea de personalitate, decit o trateaza.
Cred ca in acest context specialistii per se au o datorie morala sa nu se izoleze in confortabilul, autosuficientul turn de fildes al cabinetului. Ca retelele de psihoterapeuti au un rol social important pentru sanatatea comunitatilor din care facem parte. Sper ca oamenii puternici, inteligenti si cultivati (d)in domeniu vor gasi timp si curaj sa-si asume acest rol colectiv.

h1

in alerta

Martie 13, 2012

Din punct de vedere al consumului energetic, ideile ca lumea este fundamental buna (”I love my daughter rapist…”) sau ca lumea este doar o alta unealta a raului (”l’enfer c’est les autres”) au cam acelasi pret. Pentru prima varianta, o astfel de perspectiva echivaleaza cu lipsa sistemului imunitar. Nu ai sistemele de detectie a potentialelor pericole si nici raspunsurile potrivite pentru a le face fata.
Pentru varianta doi, convingerea ca lumea este plina (doar) de pericole este echivalentul alergiei. Radarele (emotionale, cognitive, fizice..) sunt hipervigilente si armatele in alerta vesnica patruleaza non-stop, impuscind tot ceea ce misca.
Pentru a explica mai bine acest mecanism de aparare si costurile lui am ales un exemplu din istoria statiului care azi se cheama Romania.
Forta de lupta a lui Stefan aka cel Mare/Sfint era compusa din ”Oastea mica”, oameni calare bine inarmati si pregatiti, si Oastea mare, care pe linga Oastea mica includea un numar aproximativ de doua ori mai multi razesi.
Oastea mica era mai mobila, mai disciplinata si din aceasta cauza mai usor de controlat. Mobilizarea Oastei mari presupunea mai mult timp, mai mult efort, iar lipsa razesilor de de la paza gospodariilor si de la munca pamintului avea un pret mare pentru intreaga tara, dar mai ales pentru familiile razesilor. Un calcul gresit in estimarea momentului cind inamicul urma sa ajunga la granita tarii avea costuri semnificative atit din punct de vedere al aprovizionarii, cit si din cel al moralului trupelor. O mobilizarea prea lunga, cum a fost cea dinaintea bataliei de la Valea Alba, a dus la o demobilizare psihica dar si de facto (razesii au plecat acasa) a trupelor din Oastea mare. In urma acestui fapt in fata fata armatei lui Mahomed Cuceritorul a ramas doar Oastea mica, iar raportul de forte nu a putut fi compensat nici de tactica, nici de avantajul ”terenului propriu”, ceea ce a dus la victoria otomanilor.
Inchizind cartea de istorie, intrebarea de baza ar fi pentru ce ”batalii” merita sa ne activam cognitiv, emotional, fizic. Pentru ce merita ”sa te agiti/zbati/lupti”. Acestui ”ce” i se alatura in mod natural un ”cind”, pentru ca o vesnica batalie, fie ea si pentru pace, s-ar putea sa fie prea mult pentru cei mai multi dintre noi.