h1

psihoterapie in comun(itate)

Martie 17, 2012


Am recunoscut recent ca am o problema cu un anumit segment al ”dezvoltatorilor personali”.
In strinsa legatura cu asta, cred ca psihoterapeutii din tara noastra au la rindul lor o problema, fie ca sunt, fie ca nu sunt dispusi sa reflecteze asupra acestui aspect profesional.
In acest moment consider ca psihoterapia in Ro este un sport individual(ist). Oamenii care au ajuns la un oarecare nivel profesional abordeaza, in mod nesurprinzator (”fa cum zice popa..”), unele comportamente pe care nu cred ca le-ar recomanda clientilor care le calca pragul cabinetului.
Voi incerca sa explic prin urmatoarea comparatie: jocul copiilor, in termeni de relationare, are trei faze importante; prima este cea in care fiecare se joaca singur, ignorind alti copii care se afla in proximitatea lui. Etapa a doua este cea in care ei se joaca in paralel, tragind cu ochiul/urechea la celalalt. In fine, ultima etapa, cea mai consistenta dpdv al inteligentei sociale, este cea in care copii reusesc sa se joace impreauna, sa colaboreze, sa negocieze, sa consume si sa depaseasca conflicte samd.
Acceptind acesti termeni, observ ca in domeniul meu de activitate cei mai multi dintre oamenii activi si competenti sunt in etapa 1 sau cel mult 2, ca foarte putini dintre ei se apropie de etapta trei, cea a ”jocului in comun”.
De ce se intimpla asta? Cauzele sunt relativ usor de identificat: istoria incercata a psihologiei/psihoterapiei din Ro (interdictiile si intruziunile comuniste..). Clivajul mai mult sau mai putin artificial dintre psihologi si medici, respectiv dintre Colegiul Medicilor si cel al Psihologilor. Conflictele dintre Colegiul Psihologilor si asociatiile de psihoterapie, ca sa nu mai vorbim despre conflictul COPSI si psihologii neatinsi de morbul filateliei… Aspectele cetoase sub care a reinceput psihoterapia post ’89 in tara noastra, cu sistemul ”grandparenting”, in care niste oameni s-au validat reciproc, pe principii de experienta si/sau cumetrie, cum acestia s-au instituit drept parinti intemeietori ai psihoterapiei romanesti pentru ca acum tot oamenii respectivi sa fie cei care au facut din atestarea psihoterapeutilor un demers birocratic si disconfortant pentru ceilalti. La toate acestea se adauga un spirit oarecum sectar care se face simtit in mai multe scoli de psihoterapie, o autosuficienta sau chiar respingere a altor scoli, directii, aspect care se imbina firesc cu nesigurante marete si ambitii personale marunte. Facultatile prinse in alegeri, bugete, scandaluri de coruptie samd mai degraba intretin atmosfera rarefiata si nesanatoasa de mai sus, in loc sa-si asume rolul de punti intre specialisti. Peste toate acestea, o lipsa de pregatire si/sau discernamint a oamenilor dintr-o mass-media in mare parte centrata pe rating cu orice pret.
Desigur, multi psihoterapeuti care au 4-5 terapii pe zi (ca sa nu vorbim despre cei care fac mai multe, pentru ca asta este alta discutie…) nu au motive si nici prea mult timp sa-si puna probleme vis-a-vis de ceea ce se intimpla in comunitatile din care fac parte. Ei isi fac treaba bine, sunt eficienti si de multe ori chiar reusesc sa repare ceea ce au dereglat colegii lor mai saraci dpdv al bagajului uman, tehnic, informational si de multe ori dentologic. Pentru ca eu cred ca este etic sa recunoastem ca exista psihologi si/sau medici care cearta pacienti, care le spun ca Iisus se uita la ei si ca le judeca ”pacatele”, ca am avut colegi de facultate pentru care limba romana era o provocare la nivel de scriere, vorbire sau chiar gindire… si ca unii dintre acestia profeseaza.
Si asa am ajuns la fondul problemei. La faptul ca in absenta unor retele profesionale eficiente si (sic) profesioniste, nisa psihoterapiei/dezvoltarii personale este atacata literalmente de o retea informala foarte eficienta de oameni care se promoveaza agresiv, fac treceri naturale de la atitudini de guru atotstitutor la confucianisme agramate cu accente corporatiste si care nu par sa aibe nici un fel de probleme in a exploata suferinta seamanului, aspect care din punctul meu de vedere mai degraba frizeaza/accentueaza tulburarea de personalitate, decit o trateaza.
Cred ca in acest context specialistii per se au o datorie morala sa nu se izoleze in confortabilul, autosuficientul turn de fildes al cabinetului. Ca retelele de psihoterapeuti au un rol social important pentru sanatatea comunitatilor din care facem parte. Sper ca oamenii puternici, inteligenti si cultivati (d)in domeniu vor gasi timp si curaj sa-si asume acest rol colectiv.

Anunțuri

One comment

  1. Extraordinar! Am regasit in textul tau enorm de multe dintre „idioteniile” care ma bantuie si exaspereaza nu odata!… Parca ai/am avut acelasi vis tematic!… Ma bucur foarte mult ca am gasit si citit acest text, si sper ca si altii, cu un grad de constiinta, atat civica, cat si profesionala cat mai ridicata, sa subscrie acestora!… Bravo si succes!



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: