h1

apusul neputintei dobandite

Noiembrie 4, 2015

un animal caruia i se aplica in mod repetat un stimul dureros, in conditiile in care acesta nu poate nu poate nici fugi, nici lupta va prezenta ceea ce Martin Seligman a numit „neputinta dobandita”. in limba engleza learned helplessness. o stare de docillitate care ar fi echivalentul depresiei umane. acest lucru apare si la persoanele care nu dau dovada de suficienta vointa care sa le confere functionalitlumanari centruate, la anumite categorii de populatie, cum sunt cele afectate de saracie cronica. sau, pana recent, la romani. conform specialistilor care incearca sa limiteze efectele saraciei, cel mai ingrijorator aspect al saraciei ar fi ca genereaza pasivitate. suna cunoscut?
ei bine, se pare ca pentru societatea romaneasca trauma colectiva cauzata de pierderea vietilor tinere in incendiul de saptamana trecuta a avut efectul unui electrosoc. terapia electroconvulsiva (inca mai) este folosita, in tratarea unor afectiuni psihice cum ar fi depresia severa, atunci cand terapia medicamentoasa si psihoterapia nu au dat rezultate.
pacat ca a fost nevoie de asta. mare pacat.
vestea buna e ca acest popor, pe care o suspectam ca fiind amorf, lesne de manipulat si, cel mai grav, resemnat, pare sa-si genereze, cu un pret imens si nedrept, o coloana vertebrala. in plus, sunt sanse mari ca manipularile si deturnarile care au functionat in decembrie 1989, sa nu mai „tina”. romanii au crescut. incet, chinuit, dar implacabil. se pare ca generatiile de paraziti al caror unic argument a fost cardasia, si tinerii lor urmasii, genetici sau ideologici, au reusit sa intarzie, dar nu sa stopeze procesul.
indiferent cat de mare va fi castigul la acest game/set, match-ul nu e incheiat. hai Romania!

h1

Zestre de poveste

Noiembrie 17, 2014

Saptamana trecuta am vazut o piesa montata de regizorul meu preferat din spatial meu cultural romanesc, Alexandru Dabija. “O… lada”. Mare degustator, si cateodata purtator de povesti, am fost martor la o minunata trecere de la “Punguta cu doi bani” la “Fata babei si fata mosului”. Nu spun mai multe, pentru ca e mai interesant sa vedeti si auziti domniile voastre ce si cum, dar as vrea sa punctez cateva lucruri care mi-au trecut prin minte atunci si cum se leaga ele cu ceea ce traim, fiecare in felul nostru, momentul de azi.

Cred sincer ca cei mai multi dintre fetii&fetele mosului au plecat din tara. E drept, au mai ramas cativa care, din fidelitati masochiste au ales sa munceasca ani de zile la 2/3 slujbe pe care ei insisi le-au creat, sa plateasca impozite pe propriul salariu si pe veniturile propriilor firme non-capusa avand certitudinea ca banii respectivi se vor duce direct la firmele concurente, cele ale nepotilor/cumatrilor de serviciu (partid), indiferent ca sezonul a fost rosu, albastru, oranj sau verde.
Nu cred ca a fost o alegere usoara pentru cei care au plecat. De fapt, nu cred ca a fost o alegere. A fost o chestie impusa. Din motive care s-au pierdut in negura timpului, sau de rusine pentru propriile odrasle, tara noastra nu-si permitea un numar mai mare de habitanti ca fetii si fetele mosului. Tara, aceasta mega baba de poveste, a pastrat cativa, de samanta, cat sa aibe cine sa lucreze pentru si sa curete dupa ea, dupa mosul abulic, respectiv multimea de progenituri ale babei. Din traditie, sau din dorinta de a-i incerca/intari, le dadea portia déjà stabilita de umilire si stress. Celor plecati le amintea, tot asa, din reflex, ca nu e ok ca au plecat, desi ea le impusese acest lucru.
Din cand in cand, baba hapsana si pizmasa mai trimitea si propriile fete si proprii feti in afara gospodariei babiene. Cand intr-o delegatie, cand in ambasade, cand in institutii europene. O alta parte, tot prunci ai babei, dar mai slabi la orientare sau nascuti sub un semn mai putin norocos, prindeau doar zboruri low-cost sau microbuze dubioase catre ocazii de furat minore, din zona privata, fiind priviti cu amuzament si superioritate de superfetii preferati ai babei, cei care furau cu legea intr-un an cat altii nu reuseau sa adune prin munca sau hotie “de rand” in zeci..
Dragi feti ai babei, am fost colegi de scoala, vecini, ne-am jucat, apoi am stat la cozi la paine, apoi la vize impreuna. Poate ca suna ciudat, dar nu e obligatoriu sa va comportati in continuare asa. Zau, baba e mai degraba o amintire urata, nu mai singura sursa de informatie si, in fond, in afara unui simt al apatenentei la un grup deloc select si a unei prosperitati nemuncite care se vadeste (da, in cele din urma..) inconsistenta si chiar riscanta, nu va ofera mare lucru. Pe scurt, eu unul nu as vrea sa fac schimb de lada cu nici unul dintre domniile voastre, asa cum nu as da bicicleta pe jeep. Si multi dintre prietenii mei, oameni faini, de aici sau din alte parti, sunt convins ca simt la fel. Lasati naparcilor lazile voastre lucioase si incercati, macar acum, sa vedeti cum e sa traiesti ca adult. Adica liber in interior

PS: Chiar daca mi-ar placea sa cred ca nu e cazul, o sa amintesc ca acest mesaj nu este unul politic, ci unul civic. Cine il interpreteaza altfel o fi avand, ma gandesc, ceva muste pe caciula mostenita de la baba 😉

h1

Iulie 10, 2014

„Literatura este ultima reduta a rezistentei in fata masinilor de cretinizat. Este ultimul refugiu al gandirii libere si prostituarea ei ar trebui sa fie considerata o crima impotriva umanitatii” zice Andrei Makine.

Corect. Calculatorul, inclusiv cel de pe care scriu in acest moment, poate fi (si de cele mai multe ori este) o masina de cretinizat. Iar literatura este o unealta vindecatoare si un mod de a invata care prin insasi practicarea lui ne poate proteja de imbecilizare.

Recitind inspira(n)tul citat din Makine ma gandesc cu lehamite la prostituarea psihologiei. Cum in fiecare zi ma asalteaza reclame virtuale la cursuri/traininguri care dau cheia universala a realizarii propriului destin (cosmic), filmulete cu persoane care fac parada cu propriul succes euforic/butaforic, jongland, in forme dezarticulate atat logic, cat si gramatical, cu termeni din zona psihologiei.

Dragi prieteni share-uitori de foto, reclame, citate apocrife/plagiate, rogu-va incercati, macar din cand in cand, sa va puneti interbarea in ce masura promovati oameni, atitudini, organizatii care participa la (indobi)tocirea umanitatii!

Nota: in filmul de mai sus, pe care de altfel l-am mai postat pe blog, sunt aspecte asupra carora va invit sa reflectati, de altfel ca o buna practica cotidiana, critit

h1

Ultima frontiera a maieuticii

Mai 11, 2014

image

Dupa butoiul lui Diogene, pubela lui Socrate.

h1

Povesti de adormit, povesti de trezit, povesti de netezit

Mai 10, 2014

Imagine

În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“
Andrei Plesu

Vineri in pauza de pranz, in ziua de congres in care am decis ca eu sa raman la cabinet si sotia mea sa mearga la congresul (f. interesant, de altfel) de rezilienta, am avut de rezolvat o sarcina simplista dar de o mare responsabilitate: sa duc la croitor o pereche de pantaloni negri pt fiul meu cel mic, in ideea in care lungimea era un pic peste masura lui. Atentie, pantalonii facea parte din costumatie pentru un spectacol care urma sa aibe loc a doua zi, cand atat eu cat si consoarta aveam dimineata urmatoare arondata respectivului congres.

Bun. Ajung in atelierul croitorului din vecini, un nene mustacios, cu aspect de pirat la pensie, care nu cu multa vreme in urma statea cu portretul lui Ceausescu pe perete. In timp ce astept cuminte sa fiu intrebat ce doresc, inteleg ca linistea incarcata din atelier se justifica prin prezenta unui alt client in cabina de proba. Cand a iesit clientul a avut cateva vorbe de lauda la adresa felului in care stateau pantalonii pe el, laude carora croitorul a simtit nevoia sa le replice: „Parca te-ai nascut cu ei!”

Intre timp, d-na care adasta la masina de cusut ma chestiona vis-a-vis de nevoia mea. In timp ce ma pregateam sa inchei fraza ceremoniosa cu un apel la umanitate, in general, si solidaritate intre parinti, in general, m-a avertizat ca termenul de „azi” e unul total nerealist, iar in mesajele paraverbale era o trimitere fatisa la o evidenta naivitate/aroganta pe care s-ar baza o asemenea cerere.

Pe acelasi ton zeflemitor i-a trasmis mai-marelui din atelier, care intre timp il trimisese din nou pe client in capsula schimbarii, cele de mai sus. M-am decis sa joc totul pe o carte: am zis: „Daca-mi scurtati pantalonii pana la 16, va spun acum o poveste! 

Pseudo-Procust-ul meu m-a masurat, a stat putin, apoi a acceptat, cu evidenta neincredere, oferta mea.

I-am spus o poveste pe care o citisem in Becket, si care de fapt imi trecuse prin minte chiar in momentul in care ascultam dialogul dintre client si croitor:

Un englez avînd urgent nevoie de un pantalon dungat pentru sărbătorile de Anul Nou, se duce la croitorul lui care-i ia măsurile. „Bun, s-a făcut, reveniţi peste patru zile, va fi gata.” Bine. Patru zile mai tîrziu. „Sorry, reveniţi peste opt zile, nu mi-a ieşit spatele.” Bine, bine, spatele, e adevărat, nu-i uşor de făcut. Opt zile mai tîrziu.„îmi pare rău, reveniţi peste zece zile, am stricat partea dintre picioare.” Bine, de acord, cu partea dintre picioare e delicat… Zece zile mai tîrziu. „Sunt consternat, dar reveniţi peste cinsprezece zile, am lucrat prost şliţul.” Bun, la o adică, un şliţ frumos face impresie.

…….. In fine, pe scurt, din cusătură-n cusătură, au venit Pastile, iar el o dă-n bară cu butonierele. (Faţa, apoi vocea clientului.) „Goddam, Sir, nu se mai poate, la urma urmei ajunge să fie chiar indecent! In şase zile, mă auziţi, în şase zile Dumnezeu a făcut lumea. Da, domnule, exact aşa, Domnule, LUMEA! şi dumneavoastră, dumneavoastră nu sunteţi în stare să-mi faceţi un pantalon în trei luni!” (Vocea croitorului, scandalizat.) „Dar, Milord! Uitaţi-vă (gest dispreţuitor, cu scîrbă) — la lume… (O pauză.)… şi priviţi — (gest de îndrăgostit, cu mîndrie) – PANTALONUL meu!”

Asta e povestea lui Becket, si asta e povestea mea. Un mic amanunt, in timp ce eu povesteam am facut o eroare, am spus „Dumnezeu a facut lumea in sapte zile.” Am auzit o voce ferma „In sase!”. Cum in incapere eram doar eu cu cei doi meseriasi, si amandoi taceau, am crezut ca ea era vreum mesager divin. Nu era. Era clientul care se schimba in vestiarul improvizat. 

Asa am ajuns eu cu capul sus la repetitia finala a dansului svabesc a pruncului meu, si croitorul din vecini a avut ocazia sa guste o mica portie de literatura a absurdului.

Endgame.

sursa foto http://www.popmatters.com/feature/samuel-beckett-beyond-the-endgame/

 

din motive de lene am preluat povestirea in forma originala, asa cum apare in textul autorului

h1

(vrem)uri si ambitii

Mai 2, 2014

Imagine

Am mai citat (poate si pe blog) povestea Zen cu inteleptul caruia i-a fugit calul, moment in care tot satul a inceput sa-l caineze, sa se intrebe cum se va descurca fara singurul animal care-l avea pentru lucrul pamantului, fapt care a obtinut din partea inteleptului raspunsul „Vom vedea!”.. Mai departe, povestea spune ca dupa cateva zile calul s-a intors, aducand cu el doi cai salbatici. Vecinii s-au minunat de norocul inteleptului si s-au grabit sa-l felicite, la care aceasta a raspuns, lapidar: „Vom vedea!”. La scurt timp, baiatul inteleptului si-a rupt un picior incercand sa imblanzeasa unul dintre caii cei noi.. Satul a fost din nou alaturi de intelept, suferind pentru un necaz in fara caruia inteleptul a raspuns, evident: „Vom vedea!”.La scurt timp regatul in care traiau inteleptul si fiul sau a fost atacat de regatul vecin, si toti tinerii din sat au fost chemati la oaste, cu exceptia fiului inteleptului, care a fost „scutit” din cauza piciorului rupt. Oamenii l-au invidiat sau s-au bucurat pentru laconicul si echilibratul lor consatean, care ca de obicei, a replicat: „Vom vedea!”.

Scriu acest lucru la cateva zile dupa ce in Romania a aparut „ordinului publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 312, din 28 aprilie 2014, a fost emis de MApN, MJ,SRI, SPP, MAE, MS, SIE si STS si aproba modelul certificatului medical eliberat de medicul de familie, ce urmeaza sa fie prezentat de tineri la comisia locala de recrutare-incorporare”, iar armata Ucrainei este in „alerta maxima de lupta”.

Daca facem cativa pasi inapoi, ne vom aminti ca nu cu mult timp in urma comentarii din spatiul public si privat ironizau felul in care miscarile civice din Ucraina au luat reflectoarele de pe investia logistica si de imagine facuta de Rusia/Putin prin Jocurile Olimpice de iarna.

Iata cum, ca in povestea de mai sus, sau ca intr-un meci de judo, situatia dezavantajoasa creata de pierderea influentei sovietice in Ucraina este folosita pentru ca Rusia&Putin sa obtina nu doar atentie, dar si valuri de sustinere populara si, nu in ultimul rand, teritorii. 

In tonul oriental asumat, voi continua cu o alta poveste de care mi-a amintit situatia geo-politica pe care o traim.

De data asta povestea este reala, din China antica, asa cum au pastrat-o cronicarii si cum apare in cartea „Functionarii divini” a lui Jean Levi:

Zhi Po, print ambitios si strateg renumit, dupa ce obtinuse prin presiune o provincie de 10.000 de suflete de la regalul Han, a facut o cerere similara regalului Wei. Printul din Wei, revoltat, a vrut sa refuze „Cand mi se cer pamanturi fara motiv, nu pot accepta!”. Ministrul sau a gasit in aceast situatie dificila o oportunitate:

„Tocmai pentru ca vi-l cere fara motiv trebuie sa-l cedati. Aceste pretentii exagerate vor semana spaima si indignare la ceilalti seniori, in timp ce pretentii lui Zhi Po nu vor face decat sa creasca si mai mult, marind nelinistea din imperiu. Da, dati-i acest pamant pentru a-i exalta hybrisul. Va ajunge sa-si infrunte toti rivalii, astfel ca vecinii sai, de frica, se vor alia impotriva lui. Cand se va ajunge aici, nu-i mai dau mult de trait….:”.

Asa o fi si in cazul ambitiosului Putin? „Vom vedea!”

sursa foto: http://putindaily.tumblr.com/post/2374349196/putin-as-a-matryoshka-doll

h1

„these is where i heal my hurts”

Aprilie 28, 2014

http://www.youtube.com/watch?v=6L982FNsB44

„This is where I heal my hurts

It’s a natural grace
Of watching young life shape
It’s in minor keys
Solutions and remedies…”

Am vazut o parte din transmisiunea televizata a premiilor Uniter. A fost (oare?) o intamplare, pentru ca unul dintre copiii mei dorea sa vada emisiunea.
Si uite asa, printre discursuri contemporane sau desuete, autentice sau artificiale, si alte „caramitrati” (sic) m-am pomenit fascinat de ceva pe care am avut nevoie de un pic de timp sa-l identific. Este vorba de frumusetea oamenilor de teatru.
Asta m-a facut sa-mi amintesc de faptul ca in zona teatrului si, mai nou, prin intermediul unor oameni/spectacole de exceptie, a dansului, ma „repar”.
Ca teatrul este pentru mine o nevoie, nu un capriciu.
Ca speranta mea in umanitate se bazeaza pe mici gesturi cotidiene, anonime, intime, si pe intamplari care se ascund, eventual releva in carti, respectiv in vibratia pe care o transmite actorul, dansatorul, utilizatorul de arcus, penel samd.
Unul dintre motivele pentru care ma consider binecuvantat este faptul ca, prin natura meseriei mele si prin calitatea oamenilor care ma inconjoara am sansa sa ma apropii de acte din prima categorie, iar prin alegeri sau (pre)setari culturale ma autoexpun in mod sistematic la experiente din genul celor mentionate mai sus.
Intr-o carte de psihologie am gasit o informatie care mi-a placut foarte mult. Autorul zicea ca diferenta in japoneza si in alte limbi asiatice, spre deosebire de limbile occidentale, formularile sunt, a prioric, ceva de genul „pentru mine, aici este cald, sau, „pentru mine, aceasta piatra este frumoasa”.
In aceasta cheie, „pentru mine” Cabaret-ul lui Razvan Mazilu si „A fost odata la Timisoara” (de Peter Kerek) sunt, din ratiuni si emotii diferite, doua dintre cele mai calde si dragi intamplari culturale Made in Tm, si nu numai.
Fiecare dintre ele merita (po)vestite pe larg, si, poate, vorba lui Clark Kent, „some day i will”.
Pana atunci pot doar sa ma bucur apasat ca acest fapte culturale se intampla in Timisoara si sa le recomand cu drag.