copilul (re)dresat

Recent am stat de vorba cu un amic (R.), de profesie arhitect, despre meseriile noastre, si mai ales despre punctele comune dintre arhitectura si psihologie. In acest context, R. mi-a povestit urmatoarele: la o vizita de studiu intr-un oras din Germania, impreuna cu un grup de colegi, a avut ocazia sa stea de vorba cu oamenii care se ocupau de planul unei zone de case de locuit. Dat fiind ca in zona respectiva spatiul era destul de generos, conationalii nostri au fost surprinsi sa observe ca o mare parte din acest spatiu era lasat “liber”, iar cel alocat curtilor de linga respectivele case era mai degraba restrins. Cind i-au intrebat pe colegii lor de ce nu folosesc spatiul disponibil pentru a face niste curti “decente”, acestia le-au spus ca planul unei curti a fost facut in asa fel incit un copilul sa nu se poata plimba in curtea respectiva cu bicicleta. Subliniez negatia, sa nu se poata plimba cu bicicleta in curte.
Desigur, odata depasita paradigma luptei pentru cit mai multi metri patrati, indiferent daca vine de la improprietariri sau dezproprietariri istorice, sau de la nevoi contemporane de statut/distante personale, ne este relativ usor sa realizam motivatia sociala a acestei politici urbanistice. Copiii sunt „invitati” astfel sa iasa in spatiul public, sa interactioneze, sa stabileasca ierarhii, sa incheie aliante samd. Evident ca acest lucru este atit in beneficiul pruncului, care beneficiaza de expuneri care il vor ajuta sa functioneze mai bine si va dobindi abilitati care ii vor folosi toata viata, cit si in cel al comunitatii, care, de fapt, se va (re)constitui exact in jurul acestor aliante “copilaresti”.
Cei care au parcurs aceste etape stiu ca intr-o prima etapa viata sociala a parintilor de copii mici este mai mult sau mai putin, dar in mod cert afectata de cantitatea de atentie/timp pe care aparitia unui nou nascut o solicita, dar si ca mai apoi un mare merit in inlocuirea pierderilor sociale pe care le-au inregistrat respectivii parinti le revine tot copiilor, prin care adultii ajung sa cunoasca si sa petreaca sarbatori si concedii cu familii care se gasesc in etape similare.
In fata scolii, in parc, pe partie sau pe plaja, copiii reusesc sa se si sa ne conecteze, daca posedam suficienta decenta sa-i lasam sa faca asta.
Lucrul pe care doresc sa-l semnalizez este ca si aceasta disponibilitate sociala a copiilor este limitata, ca are nevoie sa fie intretinuta, cultivata.
Am mai semnalizat (si nu sunt singurul care a facut asta) faptul ca o mare parte dintre copiii care traiesc in mediul urban se gasesc practic in imposibilitatea de interactiona liber cu cei de virsta lor. Se poate observa ca orele de scoala, after-school, activitatile de educatie complementara (de la sport, teatru, pina la muzica) sunt toate coordonate de adulti care impun regulile si de foarte multe ori si liderii (pe cei formali, evident).
Timpul petrecut in concedii poate fi lesne alocat unor entertainer-i dintr-o locatie all inclusive (un fel de lagar de lux, adica), iar petrecerile sunt dirijate de personaje de desene animate, pueriDJ samd, care se ingrijesc, de multe ori fara prea mult success, ca pruncii sa nu “se plictiseasca”.
Ne putem intreba cum se poate ca un copil care sa gaseste alaturi de 20 de omuleti din cercul lui social, poate reusi sa se plictiseasca? Nu e foarte complicat, in cotextul de mai sus. In absenta unor timpi de control mai light din partea adultilor, intre exigenta (justificata, de altfel) de la scoala si “petrecerile” standardizate, singura bula de naturalete din viata unui scolar mic pare sa fie pauza dintre doua ore, iar faptul ca acest interval temporal (vai, atit de scurt) devine o supapa prea mica pentru o cantitate atit de mare de emotii/pulsiuni are de multe ori efecte dintre cele mai neplacute.
Desigur, ca parinte si nu in ultimul rind ca terapeut pot intelege temerile unui parinte. Nu cred ca sunt multe comunitati in care reteta cheii legate la git sa (mai) fie potrivita pentru un copil de 8-10 ani. Departe de mine persepctiva de a fi adeptul selectiei naturale propuse in “A boy named Sue”*. Dar simt nevoia sa semnalizez faptul ca dorinta de a proteja/controla, pe care scoala psihanalista o descrie plastic ca pe un uter la purtator, care izoleaza individul, are, ca de obicei, efectul contrar. Acesti bubble boys&girls, cu abilitati sociale precare si reactii standardizate, care stiu sa reactioneze bine doar “la comanda” au sanse mari sa genereze raspunsuri sociale stingace sau chiar nepotrivite, atit din punct de vedere al genului, cit si al momentului/intensitatii.
Intrebarea este in ce masura un parinte care se considera un exemplu de sacrificiu si implicare pentru ca este soferul sau “manager de program” al copilului este dispus sa faca doi pasi in spate, sa iasa din acesta licitatie a programelor educational-distractive si sa-i acorde copilului ocazii firesti de a relationa cu cei de o minte si un suflet cu el.

(am folosit ca imagine coperta unui album de-al lui Alexandru Andries, cel mai simpatic si melodios arhitect, pentru titlul acestui album: “Despre distante”)
*A boy named Sue este un cintec al lui Johnny Cash, in care tatal, stiind ca nu va fi linga copilul sau si ca acesta o sa fie neprotejat, ii da acestuia un nume care sa-l expuna la bataia de joc a celorlalti, in ideea de a-l „cali” pentru viata