Posts Tagged ‘comunicare’

h1

neuroanatomia (ne)intelegerii

decembrie 27, 2012

in indragostirea impartasita si empatie exista o sincronizare a activitatii cerebrale a celor doi poli (emitent&receptor) ai emotiei/cognitiei. astfel apare sentimentul ca simti si gindesti ca cel de linga tine, anticiparea pozitiva a gindurilor acestuia. ca il poti intelege fara vorbe, intr-un mod aparent miraculos.
o cu totul alta etapa a vietii de cuplu este cea pe care limbajul cotidian o numeste in mod trist de inspirat ”neintelegere”. presupunerea mea este ca in general oamenii se gindesc la conflict, cearta cind spun acest lucru, dar ca, daca plecam de la acceptiunea neuronala propusa mai sus a intelegerii, putem obtine o mai utila definitie a neintelegerii in cuplu: ca cel putin unul dintre cei care comunica refuza sa faca efortul de a-si sincroniza activitatea cerebrala cu emitentul unei idei, emotii… problema nu este ca cel de linga tine nu poate sa te inteleaga, sau ca tu nu poti sa-l intelegi, ci ca cel putin unul dintre noi nu doreste acest lucru. ca unul l-a neinteles pe celalalt, sau ca cei doi s-au neinteles intre ei.

in lumina celor de mai sus, intelegerea nu mai apare ca o aptitudine, ci ca o atitudine.

o teorie la fel de interesanta, de sorginte neopsihanalitica, spune ca mama face oficiul de traducator al lumii, in general, si al tatalui in special, pentru copil, si ca in conditiile in care aceast hotaraste sa-si pedepseasca (de multe ori justificat, probabil) partenerul, aceste nu mai poate ajunge la modul autentic la propriul copil. aceasta traducere nu este una explicita, ci tine de niste vibratii fine pe care mama le transmite, de cele mai multe ori inconstient, propriului copil. daca ne gindim ca primele lectii de viata pe care copilul le asimileaza sunt cele date de emotiile mamei in perioada intrauterina, si ca acest exercitiu de invatare continua in timpul cind copilul este purtat in brate, alaptat samd, aceasta teorie nu mai pare ca sta sub semnul unui romantism naiv.

voi incheia cu un exemplu foarte relevant de comunicare de cuplu ineficienta. poezia ” ”40––love” a lui roger mcgough este o exemplificare de manual a crizei cuplului de virsta medie.
cu toate ca poemul a fost scris in perioada de dinainte de nasterea internetului, este interesant faptul ca acesta a exprimat in mod inspirat criza, dar a si anticipat modul de manifestare care o contorizeaza in mileniumul trei.

cei doi (pseudo)parteneri care experimenteaza criza de cuplu a virstei medii sunt, din punct de vedere statistic, despartiti (si) de interNET-ul care le foloseste ca refigiu in fata racelii desertului afectiv conjugal.

”when the game ends and they go home the net will still be between them”
tumblr_lzi7lzX3WP1qz6f9yo1_r2_500

Reclame
h1

consensual, colocvial, convers..

noiembrie 11, 2012

Image

‘Singura mea dependenta serioasa poarta numele de cafea consensuala. Cafeaua pe care o bei cu cei ce iti impartasesc opiniile, sau macar inteleg ca si tine unde bate cinteculStart Me Up al grupului Stones. Discutia care te trezeste, fara ca interlocutorii sa inceapa sa emita pareri diferite.”Emir Kusturica isi recunoaste aceasta dependenta social acceptabila in cartea sa, Unde sunt eu in toate povestea asta. 

Pot intelege nevoia de a incepe ziua treptat. Cu un sentiment de apartenenta asociat unei cesti aburinde. Mai ales ca Emir Kustirica a trait intr-un oras creuzet, cu toate (dez)avantajele aferente.
Iata si paradoxul cafelei, care, ca orice substanta datatoare de dependenta, poate fi utilizata in scopuri diverse. Cafeaua e(ra) bauta la ore imposibile in cercurile de intelectuali pentru a pastra ascutimea limbilor si mai ales pe a cea a mintilor, pe de o parte, si poate netezi debutul unei zile necistigatoare, alaturi de un coleg sau prieten, pe de alta. 
Mi-am amintit de ritualul lui Kusturica intr-una din serile trecute, cind am participat la o discutie pe teme sociale cu niste oameni cu ma gaseam in distante sociale variabile. 
Topica fiind in jurul sanatatii, respectiv educatiei din Ro, in mare toti cei din jurul mesei la care se purta discutia eram acord asupra unor lipsuri pe care aceste sisteme le prezinta. Desigur, erau si pareri diverse vis-a-vis de unele stari de fapt sau cauzele acestora, dar una peste alta eram in zona unei colocvialitati aproape placute. De ce zic aproape? Pentru ca la un moment dat am sesizat ca unul dintre participantii la discutie, de fiecare data cind intervenea, fie ca era in acord cu antevorbitorul, fie ca ii contesta opinia, argumentatia lui incepea cu ”nu”. Singura diferenta intre nu-ul ”aprobator” si cel autentic era una de ton, dar si aceea aproximativa, pentru ca negatia era ca un fel de inspir, de preludiu al verbalizarii. L-am facut atent asupra acestui lucru si, in mod miraculos, pentru prima data in seara respectiva l-am auzit zicind: da, dar…, culmea, exact ca raspuns la observatia mea. 
Unii teoreticieni ai comunicarii sustin ca in general ceea ce se spune/scrie inainte de dar nu conteaza, ca lucrile importante sunt cele care apar dupa acest dar; totusi, fara sa impartasesc nevoia de consensualitate matinala a lui Kusturica, cred ca un schimb de idei, fie ele in armonie, fie in cautarea ei, are sanse sa creasca si sa-i faca sa se simta mai bogati interior pe cei care participa daca acestia vor lasa loc aprobarii, fie ea si partiale, ca pe o incercare de a-l intelege pe cel de la celalalt capat al canalului de comunicare.
A asa? Sau NU?