Despre (dez)avantajele frumusetii feminine, prin microscopul-bisturiu al lui Michel Houellebecq:

„Without beauty a girl is unhappy because she has missed her chance to be loved. People do not jeer at her, they are not cruel to her, but it is as if she were invisible–no eyes follow her as she walks. People feel uncomfortable when they are with her. They find it easier to ignore her. A girl who is exceptionally beautiful, on the other hand, who has something which too far surpasses the customary seductive freshness of adolescence, appears somehow unreal. Great beauty seems invariably to portend some tragic fate.”

„At fifteen, Annabelle was one of those rare beauties who can turn any man’s head–regardless of age or physical fitness. She was one of the few who could send pulses racing in young and middle-aged alike and cause old men to groan in regret simply by walking down the street. She quickly noticed the silence that followed her appearance in a cafe or classroom, but it would be years before she completely understood it. At the school in Crecy-en-Brie, it was common knowledge that she and Michel were ‘together,’ but even if they hadn’t been, no boy would have dared try. The terrible predicament of a beautiful girl is that only an experienced womanizer, someone cynical and without scruple, feels up to the challenge. More often than not, she will lose her virginity to some filthy lowlife in what proves to be the first step in an irrevocable decline.”

Semantica si (ne) fericirea

Stewart Emery este cel care a avansat ipoteza ca o problema serioasa care sta la baza modului in care se raporteaza paradigma nord-americana asupra fericirii este modul in care interpretam sintagma jeffersoniana „the persuit of happiness”.
Mai exact, ca in perioada respectiva „persuit” avea sens atat de „cautare”, cel la care ne raportam in acest moment, cat si de punere in practica a unui lucru, de a face un obicei din a face acel lucru.
Ideea de baza, care apare in diverse lucrari care au in centrul topica fericirii, este ca pentru o persoana alergarea dupa fericire, raportarea la aceasta stare ca fiind ceva extern, care tine de schimbarile mediului, si/sau (vai) de lucrurile materiale, este o premisa incorecta si, evident, disfunctionala.

Electorala

Undeva intre un blestem si o injuratura, ii putem compatimi pe oamenii politici. O putem face la modul ipocrit, pentru atentia publica si bunastarea mai mult sau mai putin desantata. Pentru beneficiile contaminate de coruptie, pentru tupeul de a nu disimula aceasta coruptie si nu in ultimul rind pentru indolenta aratata de ales in fata cetateanului. Pentru ca, asa cum limpede se poate observa, alesii se aleg intre ei, iar alegatorii au de cele mai multe ori cel mult iluzia unei participari la destinul cetatii.

Pentru mine marea dezamagire din zona politica a fost produsa de generatia mea si de cei care au venit in urma lor. Am avut ocazia sa stau la masa cu oameni intre treizeci si patruzeci de ani, persoane instruite, unele fermecatoare, fara patina perioadei comuniste. Am ramas siderat sa observ ca in spatele acestor „forme” se gasea o mentalitate identica cu cea a patibularilor predecesori, dar intr-un ambalaj atragator. Latura morala era in continuare dezactivata, poate chiar pierduta, iar cinismul era asumat cu o naturalete care mi-a dat un sentiment de frig. Raul (din perioada comunista) nu numai ca nu a pierit, dar a imbracat o forma mai eficienta, metalica, ca o tranzitie de la Frankenstein la Terminator (II).  

In diverse etape ale existentei mele am fost suparat pe oamenii politici. De la licitatii trucate la mutilarea orasului, incompetenta si coruptia din zona politicului m-au dezamagit, uimit, frustrat, infuriat, dezgustat. Din cind in cind reflectiile mele pe subiecte civice reusesc sa depaseasca aceste activari emotionale, si ma pomenesc privind cu mila reala catre (ne)fericitii (re)alesi. Oameni incarcati de obligatii de haita, atasati pina la dependenta de propria prada si cu libertatea limitata si/sau sub semnul intrebarii.  Oameni contamina(n)ti, indiferent daca vor avea statuie, vor fi scuipati in spinzuratoare sau vor avea un destin (sub)mediocru.

Iata perspectiva unui mare maestru Zen asupra acestui fenomen: „Unul dintre discipolii lui Dogen a devenit consilier al guvernului. Furios pe el, Maestrul Dogen a pus sa se desfaca in dojo podeaua din locul unde practicase acel discipol. A pus sa se sape in acel loc, iar pamintul a fost aruncat, fiind considerat pangarit.”

In mod obligatoriu un astfel de individ are nevoie de mausoleu aurit, pentru ca pe mormintul lui nu poate creste nici macar o buruiana…

din nou despre dans

din Memoriile lui Mircea Eliade:
„La Yse l-am cunoscut mai de aproape pe Hirai, un tînar preot shintoist, care studiase istoria religiilor la Chicago cu Joachim Wach. Ne-a condus la un templu faimos, unde am admirat înca o data gratia si spontaneitatea acelor zece tinere dansatoare atasate sanctuarului. întorcîndu-se catre Hirai, un filozof american din grupul nostru i-a spus:
— Privesc templele, asist la ceremoniale si dansuri, admir costumele si politetea preotilor, dar nu vad teologia implicita în shintoism.
Dupa cîteva clipe de reflectie, Hirai i-a raspuns zîmbind:
— Noi nu avem teologie. Noi… dansam!…”

Martisor

sau micul mart(i)e isi are originia in
a. cultul lui Mars/Marte, caz in care rosul din snurul traditional este sange, iar albul reprezinta pacea. pentru ca nici chiar Marte asta nu era exclusiv singeros, cum am fi tentati sa credem, ci avea in fisa postului si sarcini agrare
sau
b. din legenda silenului Marsyas, personaj mitologic (jumatate om, jumatate magar) jupuit si/sau emasculat de Apollon, pentru trufia de a-l provoca la prima editie a ceea ce va deveni la un moment dat Eurovision. mai exact, Marsyas sustinea ca flautul lui este mai melodios decit lira zeului. nu a fost asa, drept pentru care in paleo-cultura din zona greco-traca a aparut un obiect de veneratie inedit (sfinta pielea a unui magar nu mai putin sfint), iar cele din Romania, Bulgaria si Macedonia s-au ales cu o sarbatoare care reuseste, cel putin la noi, sa tina in umbra globalizatorul Valentine’s day.

good times, noodle salad

o foarte interesanta perspectiva a conditionarii: ”good times – noodle salad”. sau cum vietile persoanelor necunoscute (suficient) par ”great stories”. in plus, un savuros exemplu de afirmatie pozivita care de fapt transmite exact opusul.

vibratii sau combinatia auz reactiv, repere culturale, gand,

mi-am propus sa aleg cite o melodie pe care o consider relevanta (si nu in ultimul rind decenta dpdv al taxonimiei pe linie de rimt&melodie), pentru o emotie mai mult sau mai putin cristalizata. in the process m-am „impiedicat” de un duet de exceptie si de o incarcatura afectiva pe masura

o poveste frumoasa si trista sau un fel de a cauta pacea cu trecutul

Eminescu si Caragiale, „Intre Stan si Bran”

Ce au in comun Eminescu si Caragiale cu „Stan si Bran”?

Mai multe decit s-ar putea presupune. Nu ma gindesc aici la zona trivia din istoria comuna a reperelor culturale de mai sus; desi am reactionat in trecut la hiperbolizarile standard din zona mai mult sau mai putin calificata a criticii (sau, mai bine spus, elogierii) literare, in acest caz am lasat deoparte orice accent ironic.

In primul rand va amintesc ca cei pe care consumatori de comedie romani ii cunosc drept „Stan si Bran” se numeau Stanley Laurel si Oliver Hardy.

Cel mai iubit cuplu comic din istoria filmului, a fost cunoscut ca Laurel and Hardy sau Stan and Ollie. Se pare ca Stan si Ollie a fost varianta mai uzitata, si foarte probabil ca sub acest nume “brand”-ul a ajuns in Romania. Din pacate nu am acces la informatia care sa-mi spuna daca Stan si Ollie s-au transformat in Stan si Bran spontan, ca un mecanism de (tr)aducere a nefamiliarului la familiar, sau este rezultatul unei miscari de marketing interbelic, demers care a abordat o cale batuta din cultura populara a romanilor (asa cum de ex. o firma de automobile vinde acelasi produs cu nume diferite in doua tari, tinind cont de specificul cultural).

In schimb, pot sa contorizez, facind abstractie de „Stan patitul” lui Creanga, ca lui Stan si Ollie/Bran le-au prececedat in literatura scrisa autohtonii omonimi din „Intre Stan si Bran” a lui I.L. Caragiale. Ca aproape tot ceea ce a scris Caragiale, sentimentul de relevant in context contemporan este valabil si pentru aceasta scriere. Si la Eminescu, in jurnalistica, daca nu ma insel, apar personajele mentionate: „daca Stan gaseste o punga a lui Bran pe care acesta nu a apucat inca sa o piarda….” (citat aproximativ „Hermeneutica umorului romanesc” a lui Claudiu T. Ariesan ).

Un alt exemplu de rebotezare a aceluiasi cuplu practicant de umor facil, dar, care se pare ca va poate prelungi durata/calitatea vietii, daca il consumati, este cel din cultura germana.

In acest caz motivatia rebrenduirii este una care nu lasa loc de interpretari, fiind asociata politicii nationalist(-socialist)e din perioada interbelica.
Astfel, in cei zece ani de la debutul pe marile ecrane germane, pina la interzicerea filmelor non-ariene, Stan si Ollie au avut nu doar verb german, ci si cognomen „corect” politic: Dick und Doof (un fel de Grasanul si tolomacul).

La doua decenii si ceva de la sfarsitul perioadei naziste, Dick und Doof au iesit din scena constiintei publice germane si au plecat catre Valhalla personajelor politizate, lasandu-le locurile de drept titularilor anglofoni. Poate ca este interesant de retinut ca nici acest demers nu a fost unul intimplator, ci urmare a unei actiuni de „lustratie” facute de un post de televiziune, ZDF. Numele emisiunii prin care s-a infaptuit acest lucru s-ar traduce mot-a-mot „Sa radem cu Stan si Ollie”. Colegii mei de generatie probabil ca au observat suprapunerea, dar si diferenta fata de autohtona „Sa radem cu Stan si Bran”.

Pe pagina http://www.idamay.org puteti vedea cum se pronunta sau cum au fost rebotezati „cascadorii rasului” in peste douazeci de culturi. Voi pomeni doar varianta suedeza: Helan och Halvan, care inseamna „intregul si jumatatea”.

De fapt, Stan(ley) era un tip cu proportii in standarde decente, si doar alaturarea cu supraponderalul Ollie il facea sa arate slab.

Sa mai spuna cineva ca televizorul ingrasa, in conditiile in care nu stai in fata lui cu o bere/cola in mana.

sursa foto http://www.idamay.org

material scris pentru http://www.fishingtonpost.ro